4 iulie la americani: Declaraţia de Independenţă şi discursul lui Frederick Douglass

Chiar dacă este 5 octombrie, şi nu 4 sau 5 iulie, voi posta aici, în traducerea mea, cele două documente care marchează, de câţiva ani, sărbătorirea Zilei Naţionale a Americii: Declaraţia de Independenţă (1776) şi discursul fostului sclav afro-american, Frederick Douglass – “Ce înseamnă Patru Iulie pentru sclavul american?” – discurs ţinut pe data de 5 iulie 1852, la Rochester, unde acesta a locuit între anii 1847-1872. Aici el a scris întâi pentru propriul ziar aboliţionist The North Star, apoi pentru Frederick Douglass’ Paper, o combinaţie între North Star şi Liberty Party Paper, al aboliţionstului Gerrit Smith. În timpul Războiului Civil, acesta s-a redenumit Douglass’ Monthly. Aşa cum se va vedea, discursul pentru 4/5 iulie 1852 a fost ţinut la invitaţia Asociaţiei de Femei Anti-Sclavie din oraşul Rochester. Cele două documente, Declaraţia şi discursul, au fost citite şi anul acesta, ca eveniment de lectură publică, organizat de Beinecke Rare Book and Manuscript Library, din New Heaven.

*Declaraţia de Independenţă (1776)

Declaraţia unanimă a celor treisprezece State Unite ale Americii,

Când în cursul evenimentelor omeneşti, devine necesar pentru un popor să dizolve legăturile politice care l-au unit cu un altul, şi să-şi asume printre puterile de pe pământ, poziţia separată şi egală la care îi dau dreptul Legile Naturii şi Dumnezeul Naturii, este o dovadă de respect faţă de omenire să-şi declare cauzele care îl indeamnă la separare.

Considerăm aceste adevăruri ca fiind de la sine înţelese, că toţi oamenii sunt creaţi egal, că sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile, că între acestea sunt viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Că pentru a asigura aceste drepturi, guvernele sunt instituite între oameni, derivându-şi puterile lor juste din consimţământul celor guvernaţi – Că oricând vreo formă de guvern devine distrugătoarea acestor scopuri, este dreptul oamenilor să schimbe sau să abolească acel guvern, şi să instituie un nou guvern, care să se întemeieze pe astfel de principii şi să-şi organizeze puterile în aşa formă, încât să fie cel mai probabil să ducă la siguranţa şi fericirea oamenilor. Prudenţa va spune, într-adevăr, că guvernele demult stabilite nu ar trebui schimbate pentru cauze uşoare şi trecătoare; şi în acest sens întreaga experienţă arată că omenirea este mai dispusă să sufere, acolo unde răul este suportabil, decât să-şi facă dreptate abolind formele cu care sunt obişnuiţi. Dar când un lung şir de abuzuri şi uzurpări, care urmăresc invariabil acelaşi obiect, indică un plan de a-i aduce la despotism absolut, este dreptul lor, este datoria lor, să arunce de la putere un astfel de guvern, şi să furnizeze noi gărzi pentru viitoarea lor siguranţă – Astfel a fost până acum suferinţa răbdătoare a acestor colonii; şi astfel este acum necesitatea care le constrânge să-şi schimbe fostele sisteme de guvernare. Istoria actualului Rege al Marii Britanii este o istorie a injuriilor şi a uzurpărilor repetate, toate având ca obiect direct stabilirea unei tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi acest lucru, să transmitem faptele spre analiza unei lumi nepărtinitoare:

*Nu şi-a dat consimţământul pentru legi, cele mai folositoare şi mai necesare pentru binele public.

*Le-a interzis guvernatorilor să aprobe legi de importanţă imediată şi maximă necesitate, în afara cazului în care urmau să se aplice abia după ce se obţinea consimţământul său; şi când erau astfel suspendate, a neglijat cu totul să se ocupe de ele.

*A refuzat să aprobe alte legi pentru aşezarea unor mari districte de populaţie, punând condiţia ca acei oameni să renunţe la dreptul reprezentării în legislatură, un drept pentru ei inestimabil şi alarmant doar pentru tirani.

*A chemat organismele legislative în locuri neobişnuite, incomode şi departe de depozitele lor de documente publice, doar pentru a le obosi şi pentru a le face să se supună măsurilor lui.

*A dizolvat Camerele Reprezentanţilor în repetate rânduri, pentru că acestea s-au opus cu fermitate şi curaj intruziunilor sale în drepturile populaţiei.

*A refuzat de multă vreme ca, după aceste dizolvări, să facă aşa încât să fie alese alte Camere; motiv pentru care puterile legislative, incapabile de anihilare, s-au reîntors la Popor pentru a-şi exercita funcţia; Statul rămânând între timp expus tuturor pericolelor vreunei invazii din exterior şi tuturor tensiunilor în interior.

*A încercat să împiedice popularea acestor State; cu acest scop a blocat Legile pentru Naturalizarea Străinilor; a refuzat să aprobe altele pentru încurajarea migraţiilor aici, şi a pus condiţia anexării de noi teritorii.

*A blocat administrarea justiţiei, refuzând să-şi dea Consimţământul legilor pentru stabilirea puterilor judiciare.

*I-a făcut pe judecători dependenţi doar de voinţa lui, pentru a le asigura posturi permanente şi plata salariilor.

*A ridicat o mulţime de birouri noi, şi a trimis aici roiuri de funcţionari ca să ne hărţuiască oamenii şi să le consume toată substanţa.

*A păstrat între noi, pe timp de pace, armate permanente, fără consimţământul legislaturilor noastre.

*A dus la independizarea armatei faţă de puterea civilă şi a făcut-o superioară acesteia.

*S-a combinat cu alţii pentru a ne supune unei jurisdicţii străine de Constituţia noastră, şi nerecunoscute de legile noastre; dând Consimţământul său Actelor lor de pretinsă legislaţie:

**Pentru staţionarea de corpuri mari de trupe armate printre noi

**Pentru protejarea acestora, prin aşa-zise procese, de pedepse pentru orice crime ar comite asupra locuitorilor acestor State

**Pentru a ne tăia comerţul cu toate părţile lumii

**Pentru a ne impune impozite fără consimţământul nostru

**Pentru a ne lipsi în multe cazuri de beneficiile unui process cu juraţi

**Pentru a ne transporta peste mări pentru a ne judeca pentru aşa-zise ofense

**Pentru abolirea sistemului liber de legi englezeşti într-o provincie vecină, stabilind astfel un guvern arbitrar, şi extinzându-i graniţele astfel încât să dea un exemplu şi un instrument potrivit pentru introducerea aceleiaşi conduceri absolute în aceste colonii

*Pentru că ne-a luat Cartele, abolindu-ne cele mai valoroase legi, şi alterând fundamental formele guvernelor noastre

*Pentru că ne-au suspendat legislaturile, şi s-au auto-declarat investiţi cu puterea de a da legi pentru noi în toate cazurile posibile.

*A renunţat să ne guverneze, declarându-ne în afara protecţiei sale şi pornind război contra noastră.

*Ne-a jefuit mările, ne-a devastat Coastele, ne-a ars oraşele, şi a distrus viaţa oamenilor noştri.

*În acest moment transportă mari armate de mercenari străini pentru a desăvârşi lucrările morţii, ale dezolării şi ale tiraniei, deja începute în condiţii de cruzime şi perfidie fără seamăn în cele mai barbare epoci, şi total nedemne de Capul unei naţiuni civilizate.

*I-a constrâns pe concetăţenii noştri luaţi captivi pe mări să ia armele împotriva ţării lor, să devină călăii prietenilor şi fraţilor lor, sau să moară ei înşişi de mâinile acestora.

*A incitat revolte interne între noi, şi i-a întors împotriva locuitorilor noştri de la frontieră pe indienii sălbatici şi nemiloşi, ştiuţi de războinici şi care omoară tot indiferent de vârstă, sex sau situaţie.

*În fiecare etapă a acestor oprimări, am făcut petiţii pentru repararea nedreptăţilor în termenii cei mai umili: petiţiile noastre repetate au primit ca răspuns doar ofense repetate. Un prinţ al cărui caracter are toate însuşirile cu care am putea defini un tiran, este nepotrivit pentru a fi conducătorul unui popor liber.

*Nici nu am fost lipsiţi de amabilităţi faţă de fraţii noştri britanici. I-am avertizat ocazional de încercările legislaturii lor de a-şi extinde o jurisdicţie nejustificabilă asupra noastră. Le-am amintit de circumstanţele emigrării şi stabilirii noastre aici. Am făcut apel la dreptatea lor nativă şi la generozitatea lor, şi i-am implorat ca, date fiind legăturile noastre de rudenie, să respingă aceste uzurpări care vor întrerupe, inevitabil, legăturile şi corespondenţa noastră. Şi ei au fost surzi la vocea dreptăţii şi a cosanguinităţii. De aceea, trebuie să acceptăm necesitatea care denunţă separarea noastră, şi să-i considerăm, aşa cum îi considerăm pe toţi ceilalţi, duşmani în război, în pace prieteni.

De aceea noi, Reprezentanţii Statelor Unite ale Americii, în Şedinţa Anuală a Comitetului Naţional Executiv şi a membrilor tuturor Ramurilor Executive, apelând la judecata supremă a lumii pentru corectitudinea intenţiilor noastre, în numele şi cu autorizaţia bunului popor al acestor Colonii, publicăm şi declarăm solemn, că aceste Colonii Unite sunt, şi ar trebui de drept să fie State Libere şi Independente; că sunt absolvite de orice supunere faţă de Coroana Britanică, şi că toate legăturile politice dintre ele şi Statul Marii Britanii, sunt şi trebuie să fie complet dizolvate; şi că, în calitate de State Libere şi Independente, au toată puterea să impună război, să încheie pace, să contracteze Alianţe, să stabilească comerţ, şi să facă toate celelalte Acte şi Lucruri pe care Statele Independente au dreptul să le facă. Şi în sprijnul acestei Declaraţii, bazându-ne puternic pe protecţia Providenţei Divine, ne punem chezaşi toţi laolaltă, cu viaţa, averea, şi onoarea noastră sacră.

“Ce înseamnă Patru Iulie pentru sclavul american?” – Frederick Douglass

Discurs ţinut în Clădirea Corintiană, Rochester, de Frederick Douglass, 5 iulie 1852

Publicat la cerere

Rochester, tipărit de Lee, Mann & Co, American Bulding.

1852

Domnul Frederick Douglass

Stimate Domnule – Doamnele “Asociaţiei Anti-Sclavie de Cusătorese din Rochester” doresc ca eu să vă adresez mulţumirile lor cele mai sincere pentru discursul convingător ţinut în Clădirea Corintiană, pe 5 iulie. Anticipând publicarea sa rapidă în formă de pamflet, ele vă cer să le furnizaţi o sută de exemplare pentru distribuire:

În numele Asociaţiei,

SUSAN F. PORTER, Preşedinte

DISCURS

Domnule Preşedinte, Prieteni şi Dragi Compatrioţi:

Cel care i s-ar putea adresa acestui public fără să tremure, are nervi mai tari decât mine. Nu-mi amintesc să fi apărut vreodată ca vorbitor în faţa unei adunări şi să mă simt atât de mic, atat de neîncrezător în capacităţile mele, cum mă simt azi. Sunt cuprins de un sentiment cât se poate de nefavorabil exercitării puterilor mele limitate de a vorbi. Ceea ce am de făcut îmi cere mult mai multă gândire înainte şi mult mai mult studiu pentru o prezentare adecvată. Ştiu că scuzele de acest gen sunt în general considerate neinteresante şi fără sens. Am încredere, totuşi, că ale mele nu vor fi primite în acest fel. Dacă aş părea relaxat, prezenţa mea ar fi o înşelătorie. Puţina mea experienţă la întruniri publice, la şcolile din zona rurală, nu-mi foloseşte la nimic cu această ocazie.

Ziarele şi afişele spun că voi ţine un discurs de 4 iulie. Ceea ce cu siguranţă sună mare şi neobişnuit pentru mine. Este adevărat că am avut deseori privilegiul să vorbesc în această minunată clădire, şi să mă adresez multora care acum mă onorează cu prezenţa. Dar nici feţele lor cunoscute, nici cunoaşterea perfectă a acestei clădiri, nu mă ajută să fiu mai puţin emoţionat.

Cert este, doamnelor şi domnilor, că este o distanţă considerabilă între această platformă şi plantaţia cu sclavi, de unde am fugit – iar greutăţile ce trebuie depăşite în drumul de la plantaţie către platformă nu sunt deloc puţine. Faptul că sunt astăzi aici este pentru mine şi umire şi recunoştinţă. De aceea, nu veţi fi surprinşi dacă pentru ceea ce trebuie să spun nu voi dovedi o pregătire minuţioasă, şi nici nu-mi voi înfrumuseţa discursul cu nici o introducere răsunătoare. Cu puţină experienţă şi cu şi mai puţină învăţare, am reuşit să-mi arunc gândurile în grabă şi să le pun nu foarte bine împreună; şi încrezându-mă în indulgenţa răbdătoare şi generoasă a domniilor voastre, o să continui să vi le aştern dinainte.

Aceasta este, pentru scopul acestei sărbători, ziua de 4 iulie. Este ziua de naştere a Independenţei voastre Naţionale, şi a libertăţii voastre politice. Aceasta este, pentru domniile voastre, ceea ce a fost Paştele evreiesc pentru oamenii emancipaţi ai lui Dumnezeu. Vă transportă minţile înapoi către ziua şi către actul marii voastre mântuiri; şi către semnele, şi către minunile, asociate cu acel act din acea zi. Această sărbătoare marchează şi începutul unui nou an din viaţa voastră naţională; şi vă aminteşte că Republica America are acum 76 de ani. Mă bucur, dragi compatrioţi, că naţiunea voastră este atât de tânără. Şaptezeci şi şase de ani, deşi înseamnă bătrâneţe pentru un om, este doar un grăunte în viaţa unei naţiuni. Şaptezeci de ani [după Biblie] este timpul alocat unui om; dar naţiunile îşi numără anii cu miile. Astfel, domniile voastre sunt chiar acum doar la începutul carierei voastre naţionale, zăbovind încă în perioada copilăriei. Repet, mă bucur că e aşa. Este speranţă în acest gând, şi este mare nevoie de speranţă, sub norii negri care se coboară la orizont. Ochiul reformatorului este întâmpinat cu fulgere furioase, prevestind vremuri dezastruase; dar inima sa poate să bată cu mai multa uşurinţă la gândul că America este tânără, şi este încă în stadiul impresionabil al existenţei sale. Poate el să nu spere că lecţii importante de înţelepciune, justiţie şi adevăr, vor ghida destinul ţării sale? Dacă naţiunea ar fi mai bătrână, inima patriotului ar putea fi mai tristă, şi sprâncenele sale mai încruntate. Viitorul său ar putea fi învelit în beznă, şi speranţa profeţilor săi s-ar putea sfârşi în mâhnire. Ne mângâie gândul că America este tânără. Marile fluvii nu sunt deviate uşor de pe traseul lor, bine bătătorit de-a lungul epocilor. Pot uneori să se ridice cu o mareţie impunătoare şi tăcută, şi să inunde pământul, reîmprospătându-l şi fertilizându-l cu proprietăţile lor misterioase. Pot să se ridice şi cu mânie şi să ducă cu valurile lor furioase toata agoniseala obţinută în ani de muncă grea. Dar se întorc la acelaşi vechi curs şi curg mai departe la fel de senine ca înainte. Dar, chiar dacă râul nu poate fi deviat, el poate să sece, şi să nu lase în urmă decât ramura veştejită şi piatra urâcioasă, să urle în vântul care mătură tot, povestea tristă a gloriei pierdute. Precum cu râurile, la fel şi cu naţiunile.

Dragi compatrioţi, nu voi îndrăzni să vorbesc mult despre asocierile care se îngrămădesc în legătură cu această zi. Povestea simplă este că, acum 76 de ani, oamenii acestei ţări erau supuşi britanici. Titlul de “popor suveran” (cu care acum vă mândriţi) nu era încă născut. Eraţi sub Coroana Britanică. Părinţii voştri respectau guvernul englez ca pe propriul guvern şi Anglia ca pe patria lor. Acest guvern, cum ştiţi, deşi la o distanţă considerabilă de casa voastră, a impus, în exercitarea prerogativelor sale parentale, astfel de constrângeri, greutăţi şi limitări, asupra copiilor săi coloniali, după cum a crezut de cuviinţă, ca fiind înţelepte, drepte şi adecvate, conform judecăţii sale mature.

Dar părinţii voştri, care nu adoptaseră ideea la modă azi, a infailibilităţii guvernului şi a naturii absolute a actelor sale, au îndrăznit să gândească altfel decât guvernul de acasă în ceea ce priveşte înţelepciunea şi dreptatea unora dintre aceste greutăţi şi constrângeri. Au mers atăt de departe în entuziasmul lor încât au declarat măsurile guvernului ca fiind nedrepte, iraţionale, şi apăsătoare, şi au considerat că nu ar trebui să li se supună. Nu e nevoie să mai zic, dragi compatrioţi, că sunt pe deplin de acord cu părinţii voştri. O astfel de declaraţie de acord din partea mea nu ar valora nimic pentru nimeni. Cu siguranţă nu ar dovedi nimic în ceea ce priveşte tabăra în care aş fi fost, dacă aş fi trăit în timpul marii controverse de la 1776. Este mult prea uşor să spui acum că America avea dreptate, şi Anglia greşise.

Oricine o poate spune; mişelul, nu mai puţin decât curajosul nobil, poate fără nici o ruşine să turuie despre tirania Angliei faţă de coloniile americane. Este la modă; dar a fost o vreme când a te pronunţa împotriva Angliei, şi în favoarea cauzei coloniilor, punea la încercare sufletele oamenilor. Cei care o făceau erau socotiţi complotişti puşi pe rele, agitatori şi rebeli, bărbaţi periculoşi. Să fii de partea dreptăţii, împotriva nedreptăţii, de partea celui slab împotriva celui puternic, şi de partea celui asuprit împotriva asupritorului! Acesta este meritul lor, un merit care, dintre toate, pare să nu fie la modă azi. Cauza libertăţii poate fi înjunghiată de bărbaţii care se mândresc cu faptele părinţilor voştri. Dar, să continuăm.

Simţindu-se trataţi dur şi nedrept de către guvernul de acasă, părinţii voştri au căutat reparare, ca nişte oameni oneşti şi curajoşi. Au făcut petiţii şi au protestat; au făcut-o de o manieră cuviincioasă, respectuasă şi loială. Comportamentul lor a fost pe de-a-ntregul ireproşabil. Totuşi, nu au obţinut nimic. S-au văzut trataţi cu supremă indiferenţă, cu răceală şi dispreţ. Totuşi, au stăruit. Nu erau genul de bărbaţi care să se uite înapoi.

Aşa cum ancora de siguranţă trage şi mai tare când corabia este clătinată de furtună, aşa şi cauza părinţilor voştri s-a făcut mai puternică, confruntându-se cu rafalele de gheaţă ale nemulţumirii regale. Cei mai mari şi mai buni politicieni britanici i-au admis justeţea, şi retorica cea mai impunătoare a Senatului britanic a venit în sprijinul ei. Dar, cu acea orbire care pare a fi trăsătura invariabilă a tiranilor, de pe când Faraonul şi armata sa s-au înecat în Marea Roşie, guvernul britanic a continuat să impună cele reclamate.

Nebunia acestui mod de a acţiona este, credem, recunoscută acum, chiar şi de Anglia; dar, ne temem că actualii noştri conducători nu au învăţat nimic din toate astea!

Asuprirea îl înnebuneşte pe omul înţelept. Părinţii voştri au fost bărbaţi înţelepţi, şi dacă nu au înnebunit, au devenit agitaţi sub aşa tratament. S-au simţit victimele unor nedreptăţi cumplite, complet nevindecabile în calitatea lor de colonie. Cu oameni curajoşi există întotdeauna un remediu contra asupririi. Şi chiar aici s-a născut ideea separării totale a coloniilor de coroană! A fost o idee senzaţională, chiar mult mai senzaţională decât o vedem noi, la atâta timp după. Cei timizi şi cei prudenţi din acele vremuri au fost, desigur, şocaţi şi alarmaţi de aşa idee.

Astfel de oameni trăiau atunci, trăiseră şi înainte, şi vor avea probabil întotdeauna loc pe aceasta planetă; iar modul lor de a acţiona, în raport cu orice schimbare majoră (indiferent cât de mare ar fi binele astfel obţinut sau nedreptatea care se va repara în acest fel), poate fi calculat cu la fel de mare precizie ca şi mersul stelelor. Ei urăsc orice schimbare, în afara de cea a argintului, aurului şi aramei! Sunt întotdeauna pentru acest gen de schimburi.

Aceşti oameni se numeau “tories” (“conservatori”) pe vremea părinţilor voştri; iar apelativul exprima, probabil, aceeaşi idee care este acum exprimată printr-un termen mai modern, deşi ceva mai puţin eufonic, pe care îl găsim adesea în ziarele noastre, aplicat unora dintre vechii noştri politicieni.

Opoziţia lor faţă de gândul pe atunci periculos era sinceră şi puternică; dar, în mijlocul temerii şi al vociferărilor lor înspăimântate împotriva sa, ideea alarmantă şi revoluţionară a mers mai departe, şi ţara împreună cu ea.

În ziua de 2 iulie 1776, vechiul Congres Continental a acordat acestei teribile idei toată autoritatea consimţământului naţional, spre exasperarea iubitorilor de uşor şi a veneratorilor proprietăţii private. Au făcut asta sub forma unei rezoluţii; şi cum rar descoperim rezoluţii redactate azi, şi la fel de transparente ca aceasta, ar putea să vă împrospăteze minţile şi să îmi ajute povestirea, dacă o citesc.

S-a decis, că aceste colonii sunt, şi ar trebui de drept să fie state libere şi independente; că sunt absolvite de orice supunere faţă de Coroana Britanică; şi că toate legăturile politice între ele şi Statul Marii Britanii sunt, şi de drept trebuie să fie, dizolvate.

Cetăţeni, părintii voştri au avut succes cu această rezoluţie. Au reuşit; şi astăzi voi culegeţi fructele succesului lor. Libertatea căştigată este a voastră; şi voi, de aceea, puteţi serba cum se cuvine această aniversare. Data de 4 iulie este primul mare fapt din istoria naţiunii voastre – inelul de punt din lanţul destinului vostru încă nedezvoltat.

Mândria şi patriotismul, nu mai puţin decât recunoştinţa, vă îndeamnă să o serbaţi şi să o ţineţi întru perpetuă amintire. Am spus că Declaraţia de Independenţă este inelul de punt în lanţul destinului naţiunii voastre; chiar aşa o percep. Principiile conţinute în acel instrument sunt principii salvatoare. Menţineţi aceste principii, nu le trădaţi niciodată, nicăieri, luptaţi pentru ele împotriva tuturor duşmanilor, indiferent de preţ.

De pe vârful rotund al corabiei voastre statale se pot vedea nori negri şi ameninţători. Valuri mari şi grele, ca munţii din depărtare, dezvăluie formele uriaşe în bătaia vântului ale pietrelor de neclintit! Acel şurub tras, acel lanţ, rupt, şi totul este pierdut. Tineţi-vă bine de această zi – tineţi-vă bine de ea, şi de principiile sale, cu gestul unui marinar aruncat de furtună încoace şi încolo, şi care se agaţă cu disperare, de o traversă, la miezul nopţii.

Crearea unei naţiuni este un eveniment interesant în orice situaţie. Dar, în afara unei analize generale, au fost anumite circumstanţe specifice care au făcut ca apariţia acestei republici să fie un eveniment de o atracţie aparte.

Întreaga scenă, când privesc în urmă, a fost simplă, demnă şi sublimă.

Populaţia ţării era, la ora aceea, doar de trei milioane. Țara nu prea avea muniţie de război. Populaţia era puţină şi împrăştiată, iar ţara o sălbăticie nesubjugată. Nu erau pe atunci mijloace de a se alia şi de a acţiona împreună, aşa cum sunt acum. Nici aburul, nici fulgerul, nu fuseseră reduse la ordine şi disciplină. De la Potomac la Delaware călătoreai multe zile. Cu toate acestea, şi în ciuda multor altor dezavantaje, părinţii voştri s-au declarat pentru libertate şi independenţă şi au triumfat.

Dragi concetăţeni, nu sunt lipsit de respect faţă de părinţii acestei republici. Semnatarii Declaraţiei de Independenţă au fost bărbaţi curajoşi. Au fost bărbaţi remarcabili – destul de remarcabili încât să aducă faimă unei mari epoci. Nu i se întâmplă des unei naţiuni să adune, într-un singur moment, aşa un număr de bărbaţi cu adevărat mari. Perspectiva din care sunt obligat să-i privesc nu este, cu siguranţă, cea mai favorabilă; şi totuşi nu pot să le privesc marile fapte cu altceva decât cu admiraţie. Au fost oameni de stat, patrioţi şi eroi, şi pentru binele pe care l-au făcut, şi pentru principiile pentru care s-au luptat, mă voi unii cu voi să le cinstesc memoria.

Şi-au iubit ţara mai presus de interesele lor personale; şi, deşi aceasta nu este cea mai înaltă formă de excelenţă umană, toţi vom accepta că este o virtute rară, şi că atunci când este manifestată, trebuie să impună respect. Cel care îşi va pune viaţa, inteligent, în slujba ţării sale, acela este un bărbat pe care nu este în firea umană să-l dispreţuieşti. Părinţii voştri şi-au pus în joc vieţile, averile, şi onoarea lor sacră, pentru cauza ţării lor. Admirând libertatea, au lăsat la o parte orice alte interese.

Erau oameni paşnici; dar au preferat revoluţia unei supuneri paşnice în robie. Erau oameni tăcuţi; dar nu s-au dat în lături de la a se agita împotriva asupririi. Au arătat răbdare; dar i-au ştiut limitele. Credeau în ordine; dar nu în ordinea tiraniei. Pentru ei, nimic nu era “stabilit” ce nu era corect. Pentru ei, justiţia, libertatea şi umanitatea erau “finale”; nu sclavia şi asuprirea. Puteţi să cinstiţi memoria unor astfel de bărbaţi. Au fost măreţi în ziua şi pentru generaţia lor. Bărbăţia lor se distinge şi mai tare dacă o comparăm cu aceste vremuri degenerate.

Cât de precaute, de precise şi de simetrice erau toate mişcările lor! Ce diferenţă faţă de cei politicieni pentru o oră! Arta guvernării lor privea dincolo de momentul trecător, şi se întindea cu putere spre viitorul îndepărtat. Ei stăpâneau principii eterne şi au dat un exemplu măreţ întru apărarea acestora! Să-i ţineţi minte bine!

Înţelegând pe deplin greutăţile ce aveau să vină, crezând cu tărie în dreptatea cauzei lor, atrăgând cu demnitate privirile examinatoare ale unei lumi întregi, apelând cu respect la ceruri pentru a-şi dovedi sinceritatea, înţelegând clar responsabilitatea solemnă pe care urmau să şi-o asume, măsurând cu înţelepciune toţi sorţii potrivnici lor, părinţii voştri, părinţii acestei republici, au aşezat adânc, şi cu o încredere sublimă în marile principii ale dreptăţii şi libertăţii, inspiraţi de un patriotism glorios, piatra de temelie a super-structurii naţionale, care s-a ridicat şi încă se ridică în măreţie în jurul vostru.

Această lucrare fundamentală este aniversată azi. Ochii noştri sunt întâmpinaţi de demonstraţii de entuziasm voios. Panglici şi steguleţe flutură triumfător în adierea vântului. Şi zgomotul afacerilor amuţeşte. Chiar şi Mamona [cultul aurului] pare să se dea la o parte în această zi. Sunetul pătrunzător al flautului şi toba agitată îşi unesc accentele cu sunetul tot mai tare a o mie de clopote de biserică. Se fac rugăciuni, se cântă imnuri şi se ţin predici în onoarea acestei zile; în timp ce tropăitul în marş de război al unei naţiuni mari şi foarte numeroase, cu ecou pe toate dealurile, văile şi munţii unui continent vast, dovedeşte emoţia şi interesul universal al acestei ocazii – jubileul unei naţiuni.

Prieteni şi cetăţeni, nu e nevoie să intru mai departe în cauzele care au dus la această aniversare. Mulţi dintre voi le înţeleg mai bine decât mine. Aţi putea să mă instruiţi în această privinţă. Este un domeniu de cunoaştere pentru care simţiţi, poate, un interes mult mai profund decât vorbitorul dumneavoastră. Cauzelor care au dus la separarea coloniilor de Coroana Britanică nu le-a lipsit niciodată vocea. Toate au fost predate în şcolile publice, povestite acasă lângă cămin, dezvăluite de la amvoanele voastre, şi proclamate cu glas tunător din sălile voastre legislative, şi vă sunt la fel de cunoscute ca nişte zicătoare. Sunt principalele subiecte ale poeziei şi retoricii voastre naţionale.

Îmi amintesc şi că americanii, ca popor, cunosc foarte bine toate faptele care sunt în favoarea lor. Acest lucru este considerat de unii ca o trăsătură naţională – poate o slăbiciune naţională. […]

PREZENTUL

Treaba mea, dacă am vreuna azi aici, este cu prezentul. Timpul acceptat cu Dumnezeu şi cauza sa este eternul acum. “Să nu ai încredere în nici un viitor, oricât de plăcut, lasă trecutul mort să-şi îngroape morţii; Acţionează, acţionează în prezent, cu inima înăuntru şi cu Dumnezeu deasupra capului.” ¹

Trebuie să avem de-a face cu trecutul doar în măsura în care îl putem face folositor prezentului şi viitorului. Acceptăm cu plăcere toate motivele care ne inspiră, toate faptele nobile ce pot fi câştigate din trecut. Dar acum este timpul, timpul important. Părinţii voştri au trăit, au murit şi şi-au făcut treaba, şi au făcut-o în mare parte bine. Voi trăiţi şi veţi muri, şi trebuie să vă faceţi treaba voastră. Nu aveţi dreptul să vă bucuraţi de moştenirea primită de la părinţii voştri, dacă nu vă veţi binecuvânta, la rândul vostru, copiii, cu moştenirea muncii voastre. Nu aveţi dreptul să purtaţi şi să irosiţi faima greu câştigată de părinţii voştri pentru a vă acoperi indolenţa. Sydney Smith ne spune că oamenii rar elogiază înţelepciunea şi virtuţiile părinţilor lor pentru altceva decât ca scuză a prostiei şi slăbiciunii proprii.

Acest adevăr este neîndoielnic. Sunt exemple în apropiere şi în depărtare, antice şi moderne. Era la modă, acum sute de ani, să se laude copiii lui Iacob că “Abraham este tatăl nostru,” când îi pierdurseră demult credinţa şi spiritul. Acel popor era mulţumit la umbra marelui nume al lui Abraham, în timp ce repudia faptele care îi făcuseră numele mare. E nevoie să vă reamintesc că ceva asemănător se întâmplă astăzi în toată ţara? E nevoie să vă spun că evreii nu sunt singurul popor care a construit mormintele profeţilor şi a împodobit mormintele celor drepţi? Washington nu a putut muri până când nu a rupt lanţurile sclavilor săi. Şi totuşi, monumentul său este construit cu preţul sângelui omenesc, iar negustorii de corpuri şi suflete de oameni strigă: Washington este “tatăl nostru!” Păcat că este aşa; şi totuşi aşa este.

“Răul pe care îl fac oamenii trăieşte şi după ei. Binele este adesea înmormântat cu oasele lor.” ²

Dragi cetăţeni, iertaţi-mă, permiteţi-mi să întreb, de ce sunt chemat să vorbesc aici azi? Ce am eu, sau cei pe care îi reprezint, de a face cu independenţa voastră naţională? Sunt marile principii ale libertăţii politice şi ale justiţiei naturale, întruchipate de acea Declaraţie de Independenţă, şi pentru noi? Şi sunt eu, de aceea, chemat să aduc umila noastră ofrandă pe altarul naţional, şi să mărturisesc beneficiile şi să-mi exprim recunoştinta pioasă pentru binecuvântările rezultate din independenţa voastră?

De-ar da Dumnezeu, şi pentru binele nostru şi pentru al vostru, să putem avea cu adevărat un răspuns afirmativ la aceste întrebări! Atunci sarcina mea ar fi uşoară, iar povara mea uşoară şi încântătoare. Căci cine este atât de rece, încât să nu-l poată încălzi compasiunea unei naţiuni? Cine atât de insensibil şi de mort la pretenţiile de recunoştinţă, încât să nu admită cu gratidudine astfel de nepreţuite beneficii? Cine atât de indiferent şi de egoist, încât să nu amplifice cu vocea sa laudele aduse Domnului la jubileul unei naţiuni, când lanţurile sclaviei au fost smulse de pe membrele sale? Eu nu sunt acel om. Într-un astfel de caz, mutul ar putea vorbi convingător, şi “şchiopul ar sări ca un căprior.”

Dar, nu aşa stau lucrurile. O spun cu tristeţe în ceea ce priveşte deosebirea dintre noi. Nu sunt inclus în cadrul acestei glorioase aniversări! Marea voastră independenţă arată doar distanţa nemărginită dintre noi. De binecuvântările de care vă bucuraţi voi, azi, nu mă bucur şi eu. Moştenirea bogată a justiţiei, libertăţii, prosperităţii şi independenţei, lăsată vouă testament de părinţii voştri, este împărtaşită de voi, nu de mine. Lumina soarelui care v-a adus vouă viaţă şi vindecare, mie mi-a adus doar biciuri şi moarte.

Această zi de Patru Iulie este a voastră, nu a mea. Voi vă puteţi bucura, eu trebuie să jelesc. Să târâţi un om în lanţuri în marele templu luminat al libertăţii, şi să-l îndemnaţi să vi se alăture în imnurile vesele, înseamnă bătaie de joc inumană şi ironie profanatoare. Vreţi, voi cetăţeni, să vă bateţi joc de mine, cerându-mi să vorbesc azi? Dacă da, există şi o paralelă pentru comportamentul vostru. Şi vă avertizez că este periculos să imitaţi exemplul unei naţiuni ale cărei crime, ajungând până la ceruri, au fost aruncate înapoi de respiraţia Atotputernicului, care a îngropat acea naţiune într-o ruină de nerecuperat! Pot azi să preiau tânguiala unui popor jupuit şi lovit de durere!  “Lângă râurile Babilonului, acolo am şezut. Da! Am plâns când ne-am amintit de Oraşul Sfânt. Ne-am agăţat harpele de sălciile din mijloc. Pentru că acolo, cei care ne-au dus captivi, ne-au cerut un cântec; şi cei care ne-au omorât ne-au cerut veselie, spunând, Cântaţi-ne unul dintre cântecele din Oraşul Sfânt. Cum putem să cântăm cântecul Domnului pe un pământ străin? Dacă te uit pe tine, o, Ierusalimule, fie ca mâna mea dreaptă să-şi uite îndemânarea. Dacă nu-mi amintesc de tine, fie ca limba mea să mi se lipească de cerul gurii.” ³

Dragi cetăţeni; deasupra bucuriei voastre naţionale, zgomotoase, aud urletul de jale a milioane de oameni! Ale căror lanţuri, grele şi dureroase ieri, sunt azi şi mai insuportabile, din cauza strigătelor de veselie care ajung la ele. Dacă uit, dacă nu-mi amintesc cu credinţă, azi, acei copii însângeraţi ai suferinţei “fie ca mâna mea dreaptă să-şi uite îndemânarea. Dacă nu-mi amintesc de tine, fie ca limba mea să mi se lipească de cerul gurii.” Să-i uit, să trec uşor peste nedreptăţile asupra lor şi să mă amestec cu tema populară, ar fi cea mai scandaloasă şi şocantă trădare, şi m-ar face pe mine de ruşine în faţa lui Dumnezeu şi a lumii. Aşa că, subiectul meu, dragi cetăţeni, este SCLAVIA AMERICANĂ. Voi privi ziua aceasta, şi caracteristicile sale populare, din punctul de vedere al sclavului. Stând, acolo, alături de robul american, văzând nedreptăţile comise asupra lui ca fiind împotriva mea, nu ezit să declar, cu tot sufletul, că niciodată caracterul şi comportamentul acestei naţiuni nu mi s-a părut mai negru decât cu această ocazie! Fie că ne întoarcem către declaraţiile trecutului, fie că ne uităm la profesiunile de credinţă ale prezentului, comportamentul naţiunii pare la fel de hidos şi de revoltător. America este falsă cu trecutul ei, falsă cu prezentul, şi se leagă solemn să fie falsă cu viitorul. Stând azi alături de Dumnezeu şi de sclavul zdrobit şi însângerat, voi îndrăzni, în numele omenirii care este grav jignită, în numele libertăţii care este înlănţuită, în numele Constituţiei şi al Bibliei, care sunt ignorate şi călcate în picioare, să contest şi să denunţ, cu tot aplombul de care sunt capabil, tot ceea ce serveşte la perpetuarea sclaviei – marele păcat şi marea ruşine a Americii! “Nu voi fi evaziv, nu voi scuza”; ⁴ voi folosi cel mai aspru limbaj de care sunt capabil; şi totuşi, nu voi rosti nici un cuvânt despre care să poată spune cineva, a cărui judecată nu este orbită de prejudecăţi, şi nu are suflet de stăpân de sclavi, că nu este corect şi drept.

Dar îmi imaginez că aud pe cineva din public spunând că exact în astfel de situaţii tu şi fraţii tăi aboliţionişti reuşiţi să faceţi o impresie negativă asupra publicului. Dacă aţi argumenta mai mult, şi aţi denunţa mai puţin, dacă aţi convinge mai mult, şi aţi reproşa mai putin, cauza voastră ar avea mult mai multe şanse de succes. Dar, îndrăznesc să spun, când totul este clar, nu trebuie nimic argumentat. Ce anume din crezul anti-sclavie aţi vrea să argumentez? Pentru ce ramură a acestui subiect au nevoie de lumină oamenii acestei ţări? Trebuie să dovedesc că sclavul este om? Faptul este deja recunoscut. Nimeni nu se îndoieşte. Stapânii de sclavi îl admit când adoptă legile pentru guvernul lor.

Îl admit când pedepsesc nesupunerea din partea sclavului. Sunt şaptezeci şi două de infracţiuni în Statul Virginia care, dacă sunt comise de un negru (indiferent cât de neştiutor ar fi el), îl trimit la pedeapsa cu moartea; şi doar două dintre aceleaşi infracţiuni vor trimite un alb la aceeaşi pedeapsă. – Ce altceva este aceasta decât recunoaşterea faptului că sclavul este o fiinţă morală, intelectuală şi responsabilă? Umanitatea sclavului este recunoscută. Este admisă prin codurile de legi din Sud, care sunt pline de hotărâri care interzic, cu amenzi şi pedepse aspre, ca un sclav să fie învăţat să citească sau să scrie. – Când îmi veţi putea arăta vreo astfel de lege, cu referire la animalele câmpului, atunci o să fiu de acord să demonstrez calitatea de om a sclavului. Când câinii de pe străzile voastre, când păsările aerului, când vitele de pe dealurile voastre, când peştii din mare, şi reptilele care se târăsc, vor fi incapabile să distingă între un sclav şi un animal, atunci vă voi demonstra că sclavul este om!

Deocamdată, este destul să afirm umanitatea egală a rasei negre. Nu este remarcabil că, deşi arăm, plantăm şi recoltăm, folosim tot felul de unelte mecanice, ridicăm case, construim poduri, construim corăbii, lucrăm bronzul, fierul, cuprul, argintul şi aurul; că, deşi citim, scriem şi socotim, suntem funcţionari, negustori şi secretari, sunt printre noi avocaţi, doctori, preoţi, poeţi, autori, editori, oratori şi profesori; că, deşi suntem implicaţi în tot felul de iniţiative obişnuite pentru alţi oameni, săpăm după aur în California, capturăm balena în Pacific, hrănim oile şi vitele pe deal, trăim, ne mişcăm, acţionăm, gândim, plănuim, trăim în familii ca soţi, soţii şi copii, şi, mai presus de toate, ne spovedim şi ne închinăm la Dumnezeul creştin, şi sperăm la viaţă şi nemurire dincolo de mormânt, suntem chemaţi să dovedim că suntem oameni!?

Aţi vrea să demonstrez că omul are dreptul la libertate? Că este stăpânul de drept al propriului corp? Aţi declarat-o deja. Trebuie să demonstrez nedreptăţile sclaviei? Este asta o întrebare pentru Republicani? Trebuie rezolvată prin regulile logicii şi argumentării, ca o problemă copleşită de mari dificultăţi, ce implică o aplicare îndoielnică a principiului justiţiei, greu de înţeles? Cum ar trebui să arăt azi, în prezenţa americanilor, divizând şi subdivizând un discurs, pentru a demonstra că oamenii au un drept natural la libertate? Să vorbesc despre asta relativ, şi pozitiv, negativ şi afirmativ. Aş fi ridicol dacă aş face asta, şi v-aş insulta înţelegerea. Nu există nici un om sub bolta cerească, care să nu ştie că sclavia este rea pentru el.

Trebuie să demonstrez că este greşit să transformi oamenii în animale, să le furi libertatea, să îi munceşti fără salarii, să nu îi laşi să-şi cunoască relaţiile cu ceilalţi oameni, să-i baţi cu bâte, să le jupoi carnea cu biciul, să le încarci membrele cu fiare, să-i vânezi cu câini, să-i vinzi la licitaţie, să separi familiile, să le scoţi dinţii, să le arzi carnea, să-i înfometezi ca să îi asculte pe stăpâni şi să li se supună acestora? Trebuie să demonstrez că acest sistem astfel marcat cu sânge, şi poluat, este greşit? Nu voi face asta. Îmi folosesc timpul şi puterea pentru cauze mai nobile decât acest fel de argumentări.

Ce rămâne, atunci, de argumentat? Că sclavia nu este divină; că nu Dumnezeu a stabilit-o; că doctorii noştri în ale divinităţii se înşală? Gândul acesta este o blasfemie. Ceea ce este inuman, nu poate fi divin! Cine poate să reflecteze la aşa o afirmaţie? Cine poate, poate; eu nu pot. Timpul pentru astfel de argumente a trecut.

În astfel de momente este nevoie de ironie aspră, nu de argumente convingătoare. O! De aş avea talentul, şi aş putea să ajung la urechea naţiunii, aş turna în ea un torent fioros de satiră muşcătoare, reproş exploziv, sarcasm distrugător şi ocară neînduplecată. Căci nu de lumină este nevoie, ci de foc; nu de ploaia blândă, ci de tunet. Avem nevoie de furtună, de vârtej, de cutremur. Sentimentul naţiunii trebuie aţâţat; conştiinţa naţiunii trebuie trezită; buna cuviinţă a naţiunii trebuie făcută să tresară; ipocrizia naţiunii trebuie demascată; iar crimele sale împotriva lui Dumnezeu şi împotriva omului trebuie proclamate şi denunţate.

Ce este, pentru sclavul american, 4 iulie a voastră? Răspund: o zi în care i se arată, mai mult decât în toate zilele din an, nedreptatea grosolană şi cruzimea a căror constantă victimă este minciuna. Pentru el, sărbătoarea voastră este o prefăcătorie; libertatea voastră lăudată, o destrăbălare fără Dumnezeu; măreţia voastră naţională, vanitate înfumurată; sunetele voastre de bucurie sunt goale şi fără inimă; denunţarea tiranilor, neruşinare şi obrăznicie; strigătele de libertate şi egalitate, bătaie de joc găunoasă; rugăciunile şi imnurile, predicile şi slujbele de mulţumire, cu toată parada voastră religioasă şi solemnă, sunt pentru el doar stil bombastic, înşelătorie, minciună, lipsă de bună cuviinţă, şi ipocrizie – un văl subţire pentru acoperit crime care ar ruşina o naţiune de sălbatici. Nu există nici o naţiune pe pământ vinovată de practici mai şocante şi mai sângeroase decât poporul acestor State Unite, chiar în acest moment.

Mergeţi unde puteţi, căutaţi unde doriţi, cutreieraţi toate monarhiile şi despotismele din lumea veche, călătoriţi prin America de Sud, căutaţi fiecare abuz, şi când l-aţi găsit pe ultimul, aşterneţi faptele găsite alături de practicile de fiecare zi ale acestei naţiuni, şi veţi spune împreună cu mine că, în ceea ce priveşte barbaria revoltătoare şi ipocrizia neruşinată, America nu are rival.

COMERȚUL INTERN CU SCLAVI

Să ne uităm la comerţul american cu sclavi, despre care ne spun ziarele că este extrem de prosper chiar acum. Fostul Senator Benton ne spune că preţul pus pe oameni nu a fost niciodată mai mare. El spune asta ca să arate că sclavia nu este în pericol. Acest comerţ este una dintre particularităţile instituţiilor americane. Este continuat în toate marile oraşe într-o jumătate de confederaţie; şi milioane de dolari sunt băgate în buzunar în fiecare an de negustorii acestui oribil trafic. În câteva state, acest comerţ este o sursă majoră de bogăţie. Este numit (pentru a fi deosebit de comerţul extern cu sclavi) “comerţul intern.” Este numit aşa, probabil, şi ca să nu mai fie privit cu aceeaşi oroare cu care este privit cel extern.

Acela a fost demult denunţat de acest guvern, ca piraterie. A fost denunţat cu cuvinte arzătoare, din locurile înalte ale naţiunii, ca un trafic execrabil. Pentru a-l opri, pentru a-i pune capăt, naţiunea aceasta menţine un detaşament militar, contra unui cost imens, pe coasta Africii. Oriunde, în această ţară, eşti în siguranţă dacă vorbeşti despre acest comerţ extern cu sclavi ca despre cel mai inuman trafic, opus şi legilor lui Dumnezeu şi legilor omului. Datoria de a-l extirpa şi de a-l distruge este admisă chiar şi de DOCTORII DIVINITĂȚII. Ca să-i pună capăt, unii dintre aceştia au consimţit ca fraţii lor coloraţi (nominal liberi) să parăsească această ţară, şi să se stabiliească pe Coasta de Vest a Africii! Este, totuşi, un fapt remarcabil că, deşi cei implicaţi în acest comerţ extern sunt atât de ocărâţi de americani, cei implicaţi în comerţul dintre state scapă fără nici o condamnare, iar afacerea lor este considerată onorabilă.

Iată cum arată în practică acest comerţ intern, comerţul american cu sclavi, susţinut de politicile şi de religia americană. Aici veţi vedea femei şi bărbaţi, crescuţi ca porcii, pentru piaţă. Stiţi ce este un negustor de porci? O să vă arăt un negustor de oameni. Aceştia locuiesc în toate statele noastre din Sud. Călătoresc prin ţară şi umplu drumurile principale ale naţiunii cu turme de oameni. O să vedeţi unul dintre aceşti negustori de carne umană, înarmat cu pistol, bici şi cuţit de vânătoare, conducând o companie de o sută de bărbaţi, femei şi copii, de la Potomac spre piaţa de sclavi de la New Orleans. Aceşti nenorociţi de oameni urmează să fie vânduţi singuri, sau în loturi, după cum doresc cumpărătorii. Sunt hrană pentru câmpul de bumbac şi pentru fatala moară de zahăr. Fiţi atenţi la trista procesiune cum merge mai departe obosită, şi la bestia inumană care îi conduce. Auziţi-i strigătele sălbatice şi înjurăturile de-ţi îngheaţă sângele în vene, când îşi grăbeşte captivii speriaţi! Uitaţi-l acolo pe bătrânul acela cu păr rărit şi cărunt.

Aruncaţi o privire, vă rog, spre acea tânără mamă, cu umerii goi în soarele arzător, cu lacrimi sărate care cad pe fruntea bebeluşului din braţele ei. Vedeţi şi fata aceea, de treisprezece ani, plângând, da!, plângând gândindu-se la mama de care a fost despărţită! Turma se mişcă alene. Căldura şi durerea aproape că le-au epuizat puterile; dintr-o dată auziţi o pocnitură rapidă, ca descărcarea unei puşti; cătuşele zăngăne, şi lanţul zornăie în acelaşi timp; urechile voastre sunt salutate cu un ţipat ce pare să-şi croiască drum drept spre centrul sufletului! Pocnitura pe care aţi auzit-o a fost sunetul unui bici pentru sclavi; ţipătul a fost al femeii pe care aţi văzut-o cu bebeluşul. Mersul ei încetinise, sub greutatea copilului şi a lanţurilor! Rana de pe umărul ei îi spune să se mişte mai departe. Urmăriţi această turmă până la New Orleans. Participaţi la licitaţie; vedeţi bărbaţi examinaţi ca nişte cai; vedeţi formele femeilor expuse grosolan şi brutal privirilor şocante ale cumpărătorilor americani de sclavi. Vedeţi această turmă vândută şi separată pentru totdeauna; şi nu uitaţi niciodată hohotele de plâns, profunde şi triste, venite de la această mulţime împrăştiată. Spuneţi-mi, cetăţeni, UNDE, sub soare, puteţi să vedeţi un spectacol mai hain şi mai şocant. Şi aceasta este doar o privire către comerţul american cu sclavi, aşa cum este el, în acest moment, în partea conducătoare a Statelor Unite.

M-am născut în mijlocul acestor scene şi peisaje. Pentru mine, comerţul american cu sclavi este o realitate teribilă. Când eram copil, sufletul meu era adesea străpuns de sentimentul acestor orori. Locuiam pe Strada Philpot, Fell’s Point, Baltimore, şi mă uitam din debarcader, la corăbiile cu sclavi din Golf, ancorate la mal, cu încărcăturile lor de carne umană, aşteptând vânt favorabil să le ducă în jos pe Chesapeake. Era pe vremea aceea un mare târg de sclavi ţinut la capătul Străzii Pratt, de Austin Woldfolk. Agenţii lui erau trimişi în fiecare oraş şi sat din Maryland, anunţându-i sosirea, prin ziare şi “manifeste” înflăcărate date din mâna în mână, intitulate BANI PENTRU NEGRI. Erau în general bărbaţi bine îmbrăcaţi, şi cu maniere foarte atrăgătoare. Mereu gata de băutură, de trataţie, de jocuri de noroc. Soarta multor sclavi a depins de o singură carte de joc; şi mulţi copii au fost smulşi din braţele mamelor lor, prin învoieli făcute într-o stare de beţie cruntă.

Traficanţii de carne vie îşi adună victimele cu duzinele, şi le mână, în lanţuri, la magazia generală din Baltimore. Când s-a adunat acolo un număr destul de mare, se închiriază o corabie, cu scopul de a transporta nenorocitul echipaj la Mobile sau la New Orleans. De la închisoarea de sclavi la corabie, sunt mânaţi de obicei noaptea; ca o măsură de precauţie de când cu agitaţia anti-sclavie.

În întunecimea adâncă şi tăcută a nopţii, am fost deseori trezit de paşii greoi şi de ţipetele pline de jale ale bandelor în lanţuri care treceau pe la uşa noastră. Inima mea de copil era extrem de înspăimântată; şi mă consola de multe ori faptul că, vorbind dimineaţa cu stăpâna mea, o auzeam spunând că era un obicei foarte ticălos; că ura să audă zgomotul lanţurilor şi plânsetele sfâşietoare. Mă bucuram să văd că cineva înţelegea cât de îngrozit eram.

Dragi cetăţeni, acest trafic criminal este, astăzi, activ, în această mult lăudată republică. În singurătatea spiritului meu, văd nori de praf ridicaţi pe principalele drumuri din Sud; văd paşii sângerând; aud urletul trist al umanităţii puse în lanţuri, în drumul către pieţele de sclavi, unde victmele urmează să fie vândute precum nişte cai, oi şi porci, livrate celui care licitează cel mai mult. Acolo văd cele mai gingaşe legături rupte grosolan, pentru a satisface poftele trupeşti, capriciile şi lăcomia cumpăratorilor şi a vânzătorilor de oameni. Mi se îmbolnăveşte sufletul.

“Acesta este pământul pe care l-au iubit Părinţii voştri, libertatea pentru care au muncit atât de mult să o câştige? Pământul pe care s-au mişcat ei? Şi acestea mormintele în care dorm?” ⁵

Printr-un act al Congresului American, acum nici doi ani, sclavia a fost naturalizată în forma ei cea mai oribilă şi mai revoltătoare. Prin actul acela linia de hotar Mason-Dixon ⁶ a fost ştearsă; New York este acum ca Virginia; iar puterea de a deţine, vâna şi vinde bărbaţi, femei şi copii, ca sclavi, nu mai este doar o instituţie de stat, ci este acum o instituţie a întregii Americi. Puterea este la fel de întinsă ca şi steagul cu stele şi creştinătatea americană. Unde merg acestea, acolo poate să meargă şi nemilosul vânător de sclavi. Unde sunt acestea, omul nu este sacru. Este o pasăre pentru pistolul vânătorului. Prin acest decret, cel mai scârbos şi diavolesc dintre toate decretele umane, libertatea şi persoana oricărui om sunt puse în pericol. Domeniul vostru republican întins este teren de vânătoare pentru oameni. Nu doar pentru hoţi şi tâlhari, duşmani ai societăţii, ci pentru oameni nevinovaţi de nici o nelegiuire.

Politicienii voştri le-au ordonat tuturor cetăţenilor de bună credinţă să se implice în acest sport diavolesc. Preşedintele vostru, Secretarul vostru de Stat, lorzii, nobilii şi clericii, vă impun, ca pe o datorie faţă de această ţară liberă şi glorioasă, şi faţă de Dumnezeu, acest lucru blestemat. Nu mai puţin de patruzeci de americani au fost vânaţi, în ultimii doi ani, şi, fără nici un avertisment, puşi în lanţuri şi trimişi în sclavie şi la torturi groaznice. Unii dintre aceştia avuseseră neveste şi copii, care depindeau de ei pentru pâine; dar despre toate astea nu s-a dat nici o socoteală. Dreptul vânătorului asupra prăzii sale este superior dreptului la căsătorie, şi tuturor drepturilor din această republică, chiar şi deasupra drepturilor lui Dumnezeu! Pentru negri nu există nici legi, nici justiţie, nici omenie, nici religie.

Legea Sclavilor Fugari face ca MILA FAȚĂ DE EI SĂ FIE O CRIMĂ; şi îl mituieşte pe judecător. UN JUDECĂTOR AMERICAN CÂŞTIGĂ ZECE DOLARI PENTRU FIECARE VICTIMĂ PE CARE O TRIMITE în sclavie, şi cinci dacă nu reuşeşte s-o trimită. Jurământul oricăror doi ticăloşi este destul, sub această lege neagră ca iadul, ca să trimită şi negrul cel mai pios şi mai exemplar în fălcile nemiloase are sclaviei! Propria lui mărturie nu contează. Nu are voie să-şi aducă nici un martor. Ministrul justiţiei americane este obligat prin lege să audă doar o singură parte; şi acea parte este partea asupritorului. Să fie mereu spus acest fapt condamnabil. Să se spună cu forţa tunetului, în jurul lumii că, în America ucigătoare de tirani, în America aceea care urăşte regii, care iubeşte poporul, în America democratică şi creştină, scaunele justiţiei sunt ale unor judecători care îşi menţin funcţiile sub un sistem deschis şi palpabil de mite, şi sunt obligaţi, atunci când decid în cazul libertăţii unui om, să-i asculte doar pe acuzatori!

Prin violarea grosolană a justiţiei, prin nepăsarea fără ruşine faţă de formele de administrare a unei legi, prin aranjamentul viclean de a-i prinde în capcană pe cei fără apărare, prin intenţia diabolică, Legea Sclavilor Fugari este singulară în analele legislaţiei tiranice. Mă îndoiesc că există pe lume altă naţiune care să aibă neruşinarea şi josnicia de a pune o altfel de lege în codul de legi. Dacă este cineva în această adunare care are altă părere decât mine, şi se simte în stare să îmi contrazică afirmaţiile, îi voi răspunde cu bucurie oricând şi oriunde ar dori.

LIBERTATEA RELIGIOASĂ

Consider legea aceasta ca una dintre cele mai grave încălcări ale libertăţii creştine, şi dacă bisericile şi preoţii din ţara noastră nu s-ar dovedi de o prostie oarbă sau de o indiferenţă ticăloasă, atunci şi ei ar privi-o la fel.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru libertatea civilă şi religioasă şi pentru dreptul de a i se închina lui Dumnezeu aşa cum le dictează propria conştiinţă şi, în acelaşi timp, sunt complet tăcuţi în ceea ce priveşte o lege care distruge sensul principal al religiei, şi o face total lipsită de importanţă într-o lume a ticăloşiei. Dacă ar spune ceva, această lege, despre “mentă, anason şi chimion” – dacă ar limita dreptul de a cânta psalmi, dreptul de a te împărtăşi, sau dreptul de a participa la oricare dintre ceremoniile religioase, ar fi doborâtă de tunetul a o mie de amvoane. Un strigăt general s-ar înălţa dinspre biserică, şi ar cere abrogarea, abrogarea, abrogarea imediată! Şi ar fi greu pentru acel politician care ar vrea voturile oamenilor să nu-şi pună acest motto pe drapel. Mai departe, dacă cererea nu ar fi rezolvată, o altă Scoţie ar fi adăugată la istoria libertăţii religioase, şi bătrânii semnatari neînduplecaţi ar cădea in dizgraţie.

S-ar vedea câte un John Knox⁷ la fiecare uşă de biserică şi s-ar auzi câte unul din fiecare amvon, iar Fillmore nu ar avea parte de mai multă îngăduinţă decât i-a arătat Knox frumoasei dar perfidei Regine Mary a Scoţiei. Faptul că biserica ţării noastre, (cu mici excepţii), nu consideră “Legea Sclavilor Fugari” ca fiind o declaraţie de război împotriva libertăţii religioase, înseamnă că biserica priveşte religia doar ca pe o formă de închinare, o ceremonie goală, şi nu ca pe un principiu vital, care cere binefacere activă, justiţie, iubire şi bunăvoinţă faţă de oameni. Pune sacrificiul mai presus decât mila; cântarea psalmilor mai presus decât corectitudinea; întâlnirile solemne mai presus de dreptatea practică. O slujbă care poate fi condusă de persoane care refuză să ofere adăpost celor fără casă, să le dea pâine celor înfometaţi, haine celor goi, şi care impune ascultarea unei legi ce interzice aceste acte de milă, este un blestem, nu o binecuvântare pentru omenire. Biblia se referă la toate aceste persoane ca “scribi, farisei, ipocriţi, care plătesc zeciuala de mentă, anason şi chimion, şi au uitat de problemele mai grele ale legii, judecăţii, milei şi credintei.”

BISERICA RESPONSABILĂ

Dar biserica acestei ţări nu este doar indiferentă faţă de nedreptăţile făcute sclavilor, ci chiar ia partea asupritorilor. A devenit bastionul sclaviei americane şi scutul vânătorilor de sclavi. Mulţi dintre preoţii săi cei mai meşteşugiţi la vorbă, care sunt consideraţi luminile însăşi ale bisericii, au acordat sclaviei, fără nici o ruşine, consimţământul religiei şi al Bibliei. Au predicat că omul poate să fie, pe bună dreptate, sclav; că relaţia dintre stăpân şi sclav este sorocită de Dumnezeu; că a-i trimite unui stăpân, înapoi, sclavul fugit, este în mod clar datoria tuturor adepţilor Domnului Isus Christos; şi această blasfemie oribilă este băgată pe gâtul lumii creştine.

Din partea mea, bun venit necredinţei! Bun venit ateismului! Bun venit oricui, în locul evangheliei aşa cum o predică aceşti preoţi! Care transformă însăşi numele religiei într-un motor al tiraniei şi al cruzimii barbare, şi care servesc mai multor necredincioşi, în această epocă, decât au făcut-o toate scrierile necredincioase ale lui Thomas Paine, Voltaire şi Bolingbroke puse la un loc! Aceşti preoţi fac din religie un lucru rece şi nemilos, fără principiul de a face bine, şi fără compasiune. Jupuiesc iubirea de Dumnezeu de frumuseţea ei şi dau sanctuarului religiei o formă uriaşa, oribilă şi respingătoare. Este religia asupritorilor, a tiranilor, a hoţilor de oameni, şi a bătăuşilor. Nu este acea “religie pură şi nepângărită” care este de sus, şi care este “întâi pură, apoi paşnică, uşor de implorat, plină de milă şi fructe bune, fără părtinire, şi fără ipocrizie.” Dar o religie care favorizează bogatul împotriva săracului; care îl preamăreşte pe cel mândru deasupra celui umil; care împarte omenirea în două clase, tirani şi sclavi; care îi spune celui în lanţuri, stai acolo; iar asupritorului, asupreşte; este o religie care poate fi declarată şi practicată cu bucurie de toţi hoţii şi făcătorii de sclavi ai omenirii; îl face pe Dumnezeu un slugarnic care pune preţ pe rangul altora, îi neagă paternitatatea rasei, şi tăvăleşte în praf marele adevăr al fraternităţii dintre oameni. Spunem că toate acestea sunt adevărate în ceea ce priveşte biserica populară, şi închinăciunea populară a pământului şi a naţiunii noastre – o religie, o biserică şi o închinăciune pe care, prin autoritatea înţelepciunii inspirate, le declarăm a fi o ruşine în ochii lui Dumnezeu. […] ⁸

Biserica americană este vinovată, când o privim în contextul a ceea ce face pentru a susţine sclavia; dar este vinovată la superlativ când o privim în contextul capacităţii sale de a aboli sclavia.

Păcatul de care se face vinovată este şi de omisiune, şi de misiune. Albert Barnes⁹ doar a pronunţat ceea ce bunul simţ al fiecărui om cât de cât atent la actuala stare de lucruri va primi ca adevăr, când a declarat că: “Nu există nici o putere în afara bisericii care ar putea susţine sclavia timp de o oră dacă aceasta nu ar fi susţinută din interior.”

Ia să-şi unească presa religioasă, amvonul, şcoala de duminică, conferinţa, marile asociaţii eclesiastice, misionare şi biblice din ţară puterile lor imense împotriva sclaviei şi a deţinerii de sclavi; şi întreg sistemul de crimă şi sânge ar zbura în vânt, iar faptul că ele nu fac acest lucru le implică în cea mai cumplită responsabilitate pe care mintea o poate concepe.

În timpul acţiunii noastre anti-sclavie, am fost rugaţi să cruţăm biserica, să cruţăm clerul; dar cum, întrebăm noi, am putea face aşa ceva? Suntem întâmpinaţi în pragul eforturilor noastre pentru salvarea sclavilor, de biserică şi de clerul ţării, uniţi în lupta contra noastră; şi suntem obligaţi să luptăm sau să fugim. Din ce zonă, mă rog frumos, a venit aşa un foc mortal asupra noastră, în ultimii doi ani, ca acela din amvonul Nordic? Campioni ai asupritorilor, bărbaţii aleşi ai teologiei americane, au fost lăudaţi pentru aşa-zisa lor pietate, şi pentru învăţătura lor.

Nume mari bisericeşti, precum LORD din Buffalo, SPRING din New York, LATHROP din Auburn, COX şi SPENCER din Brooklyn, GANNET şi SHARP din Boston, DEWEY din Washington, şi alţii, ne-au învăţat intenţionat, negând total autoritatea Domnului, de care spun că s-au simţit chemaţi spre preoţie, împotriva exemplului evreilor, şi împotriva protestelor Apostolilor, că noi trebuie să ne supunem legii omului înaintea legii lui Dumnezeu.

Spiritul meu se sperie de aşa blasfemie; şi cum pot fi susţinuţi astfel de bărbaţi, ca “tipuri permanente şi reprezentative ale lui Isus Christos,” este un mister pe care îl las altora spre rezolvare. Totuşi, să se înţeleagă bine că, atunci când vorbesc despre biserica americană, mă refer la marea masă de organizaţii religioase din ţara noastră. Există excepţii, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Sunt şi bărbaţi nobili, împrăştiaţi prin toate Statele Nordice, dintre care Henry Ward Beecher, din Brooklyn, Samuel J. May, din Syracuse şi stimatul meu prieten de pe platformă, sunt exemple strălucite; şi voi spune mai departe că acestor bărbaţi le revine datoria de a ne inspira cu multă credinţă religioasă şi cu zel, şi de a ne încuraja în marea noastră misiune de eliberare a sclavilor din lanţuri.

RELIGIA ÎN ANGLIA ŞI RELIGIA ÎN AMERICA

Este izbitoare diferenţa dintre atitudinea bisericii americane faţă de mişcarea anti-sclavie şi cea a bisericilor din Anglia faţă de o mişcare similară în ţara aceea. Acolo, biserica, credincioasă misiunii sale de ameliorare, ridicare şi îmbunătăţire a condiţiei omeneşti, a intervenit prompt, a pansat rănile sclavului din Indiile de Vest, şi i-a redat libertatea. Acolo, problema emancipării a fost o problemă religioasă importantă. A fost cerută, în numele umanităţii, şi conform legii Dumnezeului etern. Nume celebre precum Sharp, Clarkson, Wilberforce, Buxton, Burchell şi Knibb, s-au remarcat pentru evlavie şi filantropie. Mişcarea anti-sclavie de acolo, nu a fost o mişcare anti-biserică, pentru că biserica şi-a jucat rolul complet în continuarea acestei mişcări: şi mişcarea anti-sclavie din această ţară va înceta să mai fie anti-biserică, când biserica din această ţară va avea o poziţie favorabilă, şi nu ostilă, faţă de această mişcare.

Americani! Politicile voastre republicane, la fel ca religia voastră republicană, sunt teribil de incoerente. Vă lăudaţi cu iubirea de libertate, cu civilizaţia voastră superioară, şi cu creştinismul vostru pur, în timp ce întreaga putere politică a naţiunii (aşa cum este ea întruchipată de cele două mari partide politice) se dedică solemn sprijinirii perpetuării sclaviei în rândul a trei milioane de compatrioţi. Aruncaţi blesteme asupra tiranilor încoronaţi ai Rusiei şi Austriei, şi vă mândriţi cu instituţiile voastre democratice, în timp ce voi înşivă consimţiţi să fiţi simplele unelte şi gărzile personale ale tiranilor din Virginia şi Carolina. Îi invitaţi pe malurile voastre pe cei care fug de asuprirea din alte ţări, îi onoraţi cu banchete, îi salutaţi cu ovaţii, îi aclamaţi, beţi în sănătatea lor, trageţi salve în cinstea lor, îi protejaţi, şi revărsaţi asupra lor banii, ca şi cum aţi turna apă; dar pe fugarii de pe propriul vostru pământ, îi căutaţi prin anunţuri, îi vânaţi, îi arestaţi, îi împuşcaţi şi îi omorâţi. Vă mândriţi cu rafinamentul vostru şi cu educaţia voastră universală; şi totuşi menţineţi un sistem atât de barbar şi de înspăimântător, o pată imensă pe caracterul unei naţiuni – un sistem început prin avariţie, sprijinit prin mândrie şi perpetuat prin cruzime.

Vărsaţi lacrimi pentru Ungaria căzută, şi faceţi din povestea tristă a nedreptăţilor suferite de aceasta tema poeţilor, oamenilor de stat şi oratorilor voştri, până când fii voştri măreţi sunt gata să ia arma în mână pentru a o apăra de asupritori, dar în ceea ce priveşte zecile de mii de nedreptăţi suferite de sclavul american, aţi prefera să păstraţi cea mai strictă linişte, şi să-l numiţi în gura mare duşmanul unei naţiuni, care îndrăzneşte [el] să facă din aceste nedreptăţi subiectul discursului public! Luaţi foc când auziţi de libertate pentru Franţa sau pentru Irlanda, dar sunteti reci ca gheaţa când vă gândiţi la libertatea pentru sclavii din America. Țineţi discursuri elocvente despre demnitatea muncii; totuşi, susţineţi un sistem care, prin esenţa sa, pune un stigmat pe muncă. Puteţi să vă goliţi pieptul în faţa furtunii de artilerie britanică, să daţi de-a-zvârlita un impozit de 3 penny pe ceai; şi totuşi smulgeţi şi ultimul bănuţ greu câştigat din mâna muncitorilor negri din ţara voastră. Afişaţi credinţa că: “din acelaşi sânge, Dumnezeu a făcut toate naţiunile de oameni să locuiască pe faţa întregului pământ,” şi a ordonat ca toată lumea, oriunde, să se iubească unul pe altul. Şi totuşi voi îi urâţi, cu notorietate (şi vă mândriţi cu ura voastră), pe toţi aceia a căror piele nu este colorată ca a voastră. Declaraţi, în faţa lumii, şi lumea înţelege că declaraţi, că: “consideraţi aceste adevăruri ca fiind evidente prin ele însele, că toţi oamenii sunt creaţi egal; şi sunt înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; şi că, printre acestea sunt, viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”; şi totuşi ţineţi, la loc sigur, în sclavie, care conform lui Thomas Jefferson al vostru, “este de o mie de ori mai rea decât ceea ce i-a făcut pe părinţii voştri să se revolte,” o a şaptea parte a locuitorilor ţării voastre.  

Dragi concetăţeni! Nu o să insist mai mult pe lipsa de consecvenţă a naţiunii voastre. Existenţa sclaviei în această ţară face din republicanismul vostru o prefăcătorie, din omenia voastră o josnicie, şi din creştinismul vostru o minciună. Vă distruge puterea morală afară, vă corupe politicienii acasă. Vă subminează fundaţia religiei; face ca numele vostru să fie fluierat, bătaia de joc a întregii lumi. Este forţa antagonistă în guvernul vostru, singurul lucru care într-adevăr deranjează şi pune în pericol Uniunea voastră. Vă pune în lanţuri progresul; este duşmanul îmbunătăţirii, duşmanul de moarte al educaţiei; hrăneşte mândria; produce insolenţa; promovează viciul; adăposteşte crima; este un blestem pentru pământul care o sprijină; şi totuşi, vă agăţaţi de ea, ca şi cum ar fi ancora tuturor speranţelor voastre. Vai! Păzea! Păzea! O reptilă oribilă este încolăcită la pieptul naţiunii voastre; creatura veninoasă se hrăneşte la pieptul blând al republicii voastre tinere; pentru numele lui Dumnezeu, smulgeţi-o, şi azvarliţi monstrul hidos, şi lăsaţi greutatea a douăzeci de milioane de oameni să îl zdrobească şi să îl distrugă pentru totdeauna!

CONSTITUȚIA

Dar la acest lucru mi se raspunde că, tocmai ceea ce eu am denunţat acum este, de fapt, garantat şi aprobat de Constituţia Statelor Unite; că dreptul de a deţine şi de a vâna sclavi este parte a acelei Constituţii alcătuite de iluştrii Părinţi ai acestei Republici.

Atunci, îndrăznesc să afirm că, în ciuda a tot ceea ce am spus înainte, părinţii voştri s-au înjosit, s-au înjosit tare.  

“Să nu se crează demonii vicleni/ Care ţin făgăduiala dată minţii/ Ş-o calcă speranţei” ¹⁰

Şi în loc să fie bărbaţi cinstiţi, aşa cum am spus despre ei mai devreme, ei au fost cei mai mari impostori de pe lume. Aceasta este concluzia inevitabilă, şi de care nu se poate scăpa; dar nu sunt de acord cu cei care îi acuză pe cei care au alcătuit Constituţia Statelor Unite de această josnicie. Este o calomnie la adresa memoriei lor, cel puţin aşa cred. Nu este acum timp pentru a analiza problema Constituţiei în detaliu; nici nu am capacitatea să o discut aşa cum ar trebui. Subiectul a fost tratat cu măiestrie de Lysander Spooner, William Goodell, Samuel E. Sewall şi, ultimul dar nu cel din urmă, de Gerritt Smith. Aceşti domni au dezvinovăţit, cred, clar şi pe de-a-ntregul, Constituţia de orice plan de a sprijini sclavia chiar şi pentru o oră.

Dragi concetăţeni! Nu există nici o altă problemă faţă de care cei din Nord să fi permis Sudului să le impună ceva atât de dezastruos, în afară de caracterul pro-sclavie al Constituţiei. Legat de acest fapt susţin că nu există nici justificare, nici autorizaţie, nici consimţământ pentru ceva atât de urâcios; dar interpretată, aşa cum ar trebui interpretată, Constituţia este UN DOCUMENT GLORIOS AL LIBERTĂȚII. Citiţi preambulul, analizaţi intenţiile. Este sclavia între ele? Este la poarta de intrare? Sau este în templu? Nu este nicăieri. Deşi nu intenţionez să demonstrez această chestiune cu această ocazie, permiteţi-mi să întreb, dacă nu ar fi cam ciudat ca, dacă Constituţia ar fi fost dorită, de cei care au creat-o şi de cei care au adoptat-o, ca un instrument pentru deţinerea de sclavi, de ce nici sclavie [slavery], nici deţinerea de sclavi [slaveholding], nici sclav [slave] nu apar nicăieri? Ce s-ar crede despre un instrument scris, scris corect din punct de vedere juridic, cu scopul de a-i da dreptul oraşului Rochester la o bucată de pământ, în care nu s-ar face nici o referire la acel pământ? Acum, sunt anumite reguli de interpretare, pentru înţelegerea adecvată a instrumentelor legale. Aceste reguli sunt bine stabilite. Sunt reguli clare, de bun-simţ, aşa încât şi eu, şi voi, şi noi toţi, să le putem înţelege şi aplica, fără să fi petrecut ani de zile studiind legile. Resping ideea că problema constituţionalităţii sau neconstituţionalităţii sclaviei nu este una pentru toată lumea.

Susţin că fiecare cetăţean american are dreptul să-şi formeze o părere despre Constituţie, şi să răspândească acea părere, şi să folosească toate mijloacele onorabile pentru a face ca acea părere să fie cea dominantă. Fără acest drept, libertatea unui cetăţean american ar fi la fel de nesigură ca cea a unui francez. Fostul Vice-Preşedinte Dallas ne spune despre Constituţie că este un obiect faţă de care nici o minte americană nu poate fi destul de grijulie şi nici o inimă americană nu poate fi destul de devotată. Aşa cum spune el mai departe, prin cuvintele sale, Constituţia este clară şi pe înţeles, şi este scrisă pentru cetăţenii noştri crescuţi acasă şi nesofisticaţi. Senatorul Berrien ne spune despre Constituţie că este legea fundamentală, cea care le controlează pe toate celelalte. Carta libertăţilor noastre, pe care fiecare cetăţean are un interes personal să o înţeleagă pe de-a-ntregul. Mărturiile senatorilor Breese, Lewis Cass, şi ale multor altora care ar putea fi numiţi, care sunt stimaţi peste tot ca avocaţi de nădejde, privesc astfel Constituţia. Ca atare, consider că nu este o îngâmfare din partea unui cetăţean să-şi formeze o părere despre acest instrument.

Acum, să citim Constituţia la modul simplu, şi vă provoc să vedeţi şi o singură clauză pro-sclavie în ea. Pe de altă parte, veţi vedea principii şi scopuri total ostile existenţei sclaviei.

Deja am reţinut prea mult publicul. Cândva în viitor voi profita cu bucurie de vreo ocazie pentru a discuta complet şi corect despre acest subiect.

Permiteţi-mi să spun, în concluzie, că, în ciuda tabloului negru pe care l-am prezentat azi despre starea naţiunii, nu disper în ceea ce priveşte această ţară. Sunt forţe care acţionează, care trebuie, inevitabil, să ducă la căderea sclaviei. “Braţul Domnului nu este scurtat,” şi condamnarea sclaviei este sigură.

Aşa că am să termin tot aşa cum am început, cu speranţa. Mă încurajează “Declaraţia de Independenţă,” marile principii pe care le conţine, şi geniul instituţiilor americane, iar spiritul meu este înveselit şi de tendinţele evidente ale epocii. Naţiunile nu mai sunt acum în aceleaşi relaţii în care erau în epocile trecute. Nici o naţiune nu se poate acum închide, izola de lumea înconjurătoare şi să meargă la trap pe aceeaşi veche potecă a parinţilor săi fără să intervină cineva. Au fost vremuri când aşa ceva era posibil. Obiceiuri dăunătoare, de multă vreme stabilite, puteau să continue şi să facă răul fără să păţească nimic. Cunoaşterea era atunci privilegiul câtorva, iar mulţimea era într-un întuneric mental. Dar acum s-au schimbat lucrurile în lume. Nu mai sunt la modă oraşele şi imperiile înconjurate de ziduri. Braţul comerţului a dat la o parte porţile oraşului puternic. Înţelegerea pătrunde în colţurile cele mai întunecate ale globului. Îşi croieşte drum pe deasupra mării şi pe sub mare, ca şi pe pământ. Vântul, aburul şi iluminarea sunt agenţii săi. Oceanele nu mai despart naţiunile, ci le leagă. De la Boston la Londra este acum o excursie de vacanţă. Spaţiul este şi el anihilat. Gândurile exprimate pe o parte a Atlanticului sunt clar auzite pe cealaltă parte.

Pacificul îndepărtat şi aproape fabulos se rostogoleşte grandios la picioarele noastre. Imperiul Ceresc [China], misterul epocilor, este rezolvat. Decretul Atotputernicului, “Să fie Lumină,” nu şi-a epuizat încă forţele. Nici un abuz, nici o atrocitate, fie în ceea ce priveşte gustul, sportul sau zgârcenia, nu se mai poate ascunde de lumina atotpătrunzătoare. Pantoful de fier şi piciorul paralizat al Chinei trebuie văzute în contrast cu natura. Africa trebuie să se ridice şi să-şi pună veşmântul încă neţesut. “Etiopia îşi va întinde mâna către Dumnezeu.” ¹¹ În cuvintele lui William Lloyd Garrison, spun, şi las fiecare inimă să se alăture în a spune:

Dumnezeu să grăbească anul Jubileului

În toată lumea!

Când din lanţurile supărătoare vor fi eliberaţi, cei asupriţi nu vor mai îngenuchea în scârbă, şi nu vor mai purta jugul tiraniei

Ca nişte brute.

Anul acela va veni, şi regatul libertăţii, va readuce din nou omului drepturile sale jefuite.

Dumnezeu să grabească ziua când sângele omenesc

Va înceta să mai curgă!

Pe orice tărâm să fie înţelese

Drepturile frăţiei între oameni,

Şi fiecare să întoarcă pentru rău, cu bine, nu lovitură pentru lovitură;

Va veni ziua aceea în care toate vrajbele să se sfârşască,

Şi să schimbe în prieten credincios

Fiecare duşman.

Dumnezeu să grăbească ora, glorioasa oră, când nimeni pe pământ

Nu va mai exercita putere de lord,

Nici nu se va mai umili în prezenţa vreunui tiran; ci toţi vor sta ca nişte oameni, prin naştere egali!

ACEA ORĂ VA VENI, pentru fiecare, pentru toţi,

Şi din casa sa închisoare, sclavul se va elibera.

Până când acel an, acea zi, acea oră, va sosi

Cu capul, şi cu inima, şi cu mâna, mă voi lupta, să rup undiţa, să sfâşii cătuşele, să lipsesc prădătorul de prada sa,

Aşa să-mi fie martor Raiul!

Şi niciodată din postul meu ales,

Indiferent de pericol sau de preţ,

Să nu fiu deviat.

NOTE SUBSOL:

1. Henry Wadsworth Longfellow (“A Psalm of Life”) ↩︎
2. William Shakespeare (Iulius Caesar) ↩︎
3. Psalmul 137 ↩︎
4. William Lloyd Garrison, The Liberator, Nr. 1 ↩︎
5. John Greenleaf Whittier (“A Farmer”) ↩︎
6. linia de hotar dintre Nord şi Sud, denumită după Charles Mason şi Jeremiah Dixon, cei doi topografi care au stabilit graniţa dintre statele Maryland şi Pennsylvania ↩︎
7. Teolog scoţian, teolog reformat şi scriitor – fondatorul Bisericii Presbiteriene a Scoţiei ↩︎
8. Am omis aici un citat din Biblie – profetul Isaiah – în care se spune că nu le poate îndura firea foarte păcătoasă, faptul că se adună toţi pentru adunări solemne ca şi cum ei ar fi corecţi, dovedind doar falsitate, şi nu iubire adevărată de Dumnezeu ↩︎
9. Teolog şi cleric american ↩︎
10. Parafrază a replicii lui Macbeth (Shakespeare) – trad. în română de Adolphe Stern ↩︎
11. Psalm 68:31 ↩︎