Webinar RIAS-NAF: 160 de ani de la Emancipare (Olanda şi Statele Unite)

Webinarul a fost organizat pe data de 12 octombrie 2023, cu ocazia aniversării a 160 de ani de la Emanciparea sclavilor din coloniile olandeze (Insulele Caraibe) şi de la Proclamaţia de Emancipare din Statele Unite. Acesta a fost organizat de Dr. Damian Alan Pargas – Profesor de istorie a Americii la Universitatea din Leiden, şi Director al Institutului Roosevelt pentru Studii Americane din Olanda (RIAF), în colaborare cu Wilemijn Keizer – Director Executiv al Fundaţiei Americano-Olandeze (NAF), Maureen Bunyan – pionier al emsiunilor de ştiri şi campion al egalităţii şi diversităţii în jurnalism, Dr. Manisha Sinha – Profesor de istorie a Americii (Draper Chair) la Universitatea din Connecticut, şi Dr. Coen van Galen – Profesor Asociat – Cercetător în cadrul Departamentului de Istorie, Istoria Artei şi Studii Clasice, la Institutul Radboud pentru Cultură şi Istorie.

Întrebări şi răspunsuri:

Maureen Bunyan (MB): Manisha, am dori să te rugăm să ne vorbeşti timp de zece minute despre domeniul tău de cercetare, şi despre ce ai învăţat tu în ceea ce priveşte aniversările Proclamaţiilor de Emancipare în Olanda şi SUA.

(Răspuns rezumat)

Din punctul de vedere al Dr. Manisha Sinha, principalele puncte atunci când vorbim despre emanciparea sclavilor în SUA şi în Olanda sunt împotrivirea sclavilor şi faptul că noi trebuie să înţelegem emanciparea ca fiind un process, nu doar un eveniment, un proces care se desfăşoară prin implicarea statului. Dr. Manisha Sinha pune accentul şi pe procesul de contestare din jurul emancipării, stăpânii plantaţiilor încercând să-şi păstreze economiile profitabile bazate pe munca sclavilor. Britanicii au scăpat de sclavie tot printr-un proces aprobat de stat, foarte asemănător cu cel olandez, în timp ce în Statele Unite emanciparea imediată are loc datorită unei urgenţe pe timp de război şi pentru că un partid anti-sclavie este la putere, şi majoritatea stăpânilor de sclavi au părăsit Uniunea. Concluzia ei la această întrebare este că: “Nu e ca şi cum aceste lucruri s-au întâmplat în trecut, emanciparea a avut loc, şi totul s-a rezolvat. În SUA, avem o lungă istorie de contestare a emancipării, una despre care s-ar putea spune că se continuă încă şi azi, şi acest lucru este adevărat şi despre Olanda, şi despre Europa toată. Sclavia a înflorit odată cu formarea imperiului şi vreau să fie clar acest lucru, că de multe ori, mai ales în cazul Marii Britanii, lumea vede imperiul ca pe o extindere a aboliţionismului britanic. Eu contrazic categoric acest lucru, pentru că, deşi aboliţionismul a fost folosit ca o scuză pentru achiziţionarea coloniilor din Africa, acesta este înfăptuit de guvern, de statul-naţiune, şi trebuie să facem diferenţa între aceştia şi adevăraţii aboliţionişti, cei care visau cu adevărat la abolirea sclaviei şi la democraţie, la o democraţie inter-rasială, multi-rasială, unde cei mai importanţi actori erau sclavii, apoi cei eliberaţi, care cereau acest lucru de la statul-naţiune.”

Dr. Manisha Sinha şi-a susţinut argumentarea cu două slide-uri cu scheme:

EMANCIPAREA CA PROCES, 1863-1873

*Sprijinul lui Lincoln pentru Republica Argentina, 1862

*Proclamaţia de Emancipare, 1863

*Emanciparea în Caraibele olandeze, 1863

*Revolta lui Morant Bay, 1865

*Răsturnarea de la putere a francezilor şi spaniolilor în Mexic şi Republica Dominicană, 1866-1867

*Reconstrucţia Americană, 1866-1867

*Războiul cubanez pentru independenţă

*Legile Uterului Liber în Cuba şi Brazilia, 1870-1871 (garantarea libertăţii tuturor copiilor născuţi din sclavi)

*Abolirea sclaviei în Puerto Rico, 1873

*Emanciparea completă în Caraibele olandeze, 1873

*Răsturnarea Reconstrucţiei Americane, 1877-1890

*Abolirea sclaviei în Cuba, 1886

*Abolirea sclaviei în Brazilia, 1888

Şi:

DE LA SCLAVIE LA IMPERIU

*anii 1890: un deceniu crucial

*1882: Legea de Excludere a Chinezilor

*1890: Planul Mississippi

*1890: Masacrul de la Wounded Knee (Bătălia de la Wounded Knee – uciderea a sute de femei, bărbaţi şi copii indieni Sioux)

*1896: Plessy vs Ferguson

*1898: Războiul hispano-cubano-american

*1898: Lovitura de stat şi masacrul de la Wilmington (un grup de albi democraţi din Sud şi o mulţime de 2000 de bărbaţi albi au răsturnat guvernul local bi-rasial ales legitim)

*1898: Anexarea statului Hawaii

*1899-1902: Războiul Filipino-American

Din punctul de vedere al Dr. Coen van Galen, procesul de abolire a sclaviei este un fenomen la scară globală, iar olandezii marşează destul de încet. Coloniile olandeze sunt diferite între ele în ceea ce priveşte calitatea pământului şi dimensiunile plantaţiilor: Suriname este mai mult sau mai puţin o colonie tradiţională, cu plantaţii mari de zahăr, cafea şi bumbac, şi cu multe plantaţii înconjurate de şanţuri pentru a ţine afară apa din mlaştini; în Curaçao aproape că nu sunt plantaţii mari, iar pământul este mult mai uscat, iar St. Marteen este ca Suriname, dar pe scară mică, cu grupuri foarte limitate de persoane. În ceea ce priveşte numărul/ procentajul de oameni liberi vs sclavi: pe la 1860 – în Suriname trăiau 52,000 de persoane, dintre care două treimi erau încă sclavi; în Curaçao, în Antile, din 32,000 de personae, 32% erau încă sclavi. În Insulele Caraibe, majoritatea erau liberi, dar este o diferenţă destul de mare între insule: în Curaçao – 20% sclavi, în Aruba – 20% sclavi, în St. Marteen – majoritatea sclavi. Emanciparea s-a bazat foarte mult pe ideea de a ţine oamenii pe loc, de a-i ţine la muncă. Plantaţiile cele mai mari din Suriname aveau un cuvânt clar de spus în aceste politici. Stăpânii de plantaţii voiau o populaţie care să lucreze pentru ei chiar şi după abolire, voiau o despăgubire financiară pentru abolire, şi voiau muncă de ucenicie prin contract. Abolirea le-a fost prezentată sclavilor ca un fel de dar din partea Regelui Olandei. În Suriname, mulţi foşti sclavi s-au opus ideii ca sclavia să poată fi reintrodusă la un anumit moment şi au înţeles că aveau nevoie de oarece putere de guvernare acolo, adică, de pământuri. Pentru asta, au format grupuri care împreună au strâns pământuri, şi-au cumpărat propriile plantaţii. În Curaçao, nu prea era deloc pământ disponibil. Astfel că foştii stăpâni au încercat să forţeze lumea să încheie contracte cu ei, dar la o scară diferită de ceea ce se întâmpla în Suriname. În Curaçao, au organizat un fel de “sistem cotă-parte,” ceea ce însemna că oamenii erau forţaţi să lucreze pentru ei, ceva ce în unele locuri a durat chiar până după 1950. În Aruba, puţinii sclavi vor fi uşor integraţi în comunităţile libere deja existente. Aceştia au primit pământ şi, timp de două generaţii, s-au căsătorit cu fosta populaţie liberă în aşa măsură încât acum se crede că nu prea ar fi fost nici un fel de sclavie acolo. În Long Islands, sclavia nu a mai fost atât de importantă după 1848, pentru că atunci când Franţa a abolit sclavia, sclavia nu a mai funcţionat nici în St. Marteen.  Astfel că oamenii nu erau nici liberi, dar nici sclavi, ci mergeau să concureze pentru locuri de muncă. În Suriname, munca pe contract exista încă în anii 1930, în timp ce sclavia nu mai era importantă. Doar după 1976, când Suriname a devenit independentă, şi multă lume de acolo a venit în Olanda, lumea din Olanda şi din Europa a înţeles că sclavia conta încă, că încă influenţa şansele în viaţă ale celor din Antile şi din Suriname. Anul acesta (2023), guvernul olandez şi-a cerut oficial scuze pentru sclavia din trecut şi pentru Indiile de Vest olandeze.

MB: Familia mea este din Guyana, aşa că sunt curioasă, îmi dau seama că partea de Est a Guyanei a fost tot sub control olandez aproape 200 de ani, iar zona numită Berbice este acum parte a naţiunii/ Republicii Guyana. Au fost aceleaşi condiţii şi acolo, ca şi în celelalte insule Caraibe olandeze?

(Răspuns rezumat)

Din punctul de vedere al Dr. Coen van Galen, Guyana a fost luată de britanici în timpul Războaielor Napoleonice, în jurul anului 1840, şi a rămas în Imperiul Britanic. Sclavia a fost abolită în 1844, şi a fost urmată de o perioadă de ucenicie. Abolirea sclaviei în Guyana a influenţat foarte mult situaţia din Suriname, pentru că, după 1824, Guyana a devenit un loc valabil pentru a pleca din Suriname. Lumea fugea din Suriname în Guyana. Chiar şi stăpânii plantaţiilor din Guyana încercau să îi sprijine/ să îi ajute pe sclavii din Suriname să vină în Guyana, aşa că nu a mai rămas sclavie profitabilă în Suriname.

MB: Comerţul cu sclavi a fost organizat şi de Statele Unite şi de naţiunile europene. Totuşi, sclavia propriu-zisă nu a fost în Europa. Sclavia propriu-zisă a fost pe acest continent, în SUA. Deci, presupun că experienţa emancipării a fost diferită pentru europeni, că au avut sentimente diferite în ceea ce priveşte abolirea sclaviei, sclavia în sine, faţă de americani. Pentru că europenii nu au trăit lângă oamenii de culoare din Africa, nu au avut de-a face cu ei zilnic, şi evident că nu au ştiut despre acest lucru, căci nu aveam atunci sistemele de comunicare de azi. Europenii, luaţi ca întreg, nu ştiau ce se făcea în numele lor în coloniile ţărilor lor. Americanii au trăit, să spunem aşa, lângă sclavi, lângă africani, lângă cei cu origini africane. Şi au văzut, şi au ştiut, unii dintre ei, sau majoritatea, cum trăiau aceşti oameni, care erau unele dintre problemele lor, bineînţeles, impactul pe care l-au avut asupra societăţii americane, asupra societăţii albe anglo-saxone. Ce concluzii putem trage din faptul că europenii nu au văzut şi nu au trăit cu sclavia? Cum a afectat acest lucru mişcarea spre emancipare?

(Răspuns întreg)

MS: Foarte bună întrebare, Maureen, pentru că este adevărat că sclavia din Americi, cel puţin în coloniile europene, a apărut odată cu colonizarea Americilor, deci este parte a imperiului. Şi pentru mulţi europeni, sclavia africanilor era ceva din colonii, departe de ei, în timp ce în SUA, mai ales când au devenit independenţi, şi în timpul Revoluţiei Americane, majoritatea statelor nordice au abolit sclavia, de multe ori prin legi pentru emancipare treptată, la fel ca în Cuba şi Brazilia – aşa că era o naţiune jumătate sclavagistă şi jumătate liberă, iar legătura dintre cele două părţi, într-un singur sistem politic, într-un stat-naţiune, era imediată şi aproape.  Deci, când sclavii fugeau, aceştia căutau zone libere, fugeau în Nord, spre zone care erau libere, şi unde îşi puteau contesta sclavia, sau cel puţin puteau cere oarecare protecţie din partea legilor libertăţii din Nord, protecţie refuzată de legile sclaviei. Dar am exagera dacă am spune că europenii nu ştiau nimic despre ceea ce se întâmpla în colonii. Mai ales în cazul britanicilor, despre care ştiu cel mai bine, exista o contestare a sclaviei, în Anglia, în secolul 18. Se punea atunci problema dacă Anglia ar trebui să respecte legile sclaviei. Pentru că dreptul cutumiar englezesc ca atare nu avea o lege despre sclavie. Europa scăpase de servitute şi şerbie, şerbii fugiseră la oraşe pentru a-şi câştiga libertatea, la fel cum vor fugi mai târziu şi sclavii. Mulţi sclavi chiar şi-au croit drumul spre Anglia. Deci, era destulă populaţie neagră liberă acolo. Şi erau oameni obişnuiţi în Anglia care beneficiau de pe urma sclaviei coloniale şi a imperiului. Deci, sentimentele lor în ceea ce priveşte sclavia şi imperiul erau legate de noţiunea de măreţie naţională. Iar ideea de sclavie se potrivea destul de bine cu noţiunea de monarhie. Şi chiar invocau antichitatea romană ca făcând parte din moştenirea vestică. Stăpânii de sclavi din Sudul Statelor Unite evocă această istorie. Dar acest lucru era contestat de aboliţionism, de Cazul Somerset din 1772 în Anglia, iar în Franţa, în acelaşi timp, sclavii erau aduşi din India franceză, şi din coloniile franceze. Iar prin legi, ei au stabilit ceea ce vom numi “principiul libertăţii” pentru propria lor naţiune.  Deci, ei se flatau cu ideea că “naţiunea noastră este liberă.” Dar de fapt, bogăţiile lor, economia lor, societatea lor, depindeau foarte mult de bunurile produse de sclavi. Fie că era vorba despre bumbac, despre zahăr, despre cafea, acestea se consumau, au fost primele bunuri care au creat piaţa mondială. Deci, capitalismul timpuriu este în foarte strânsă legătură cu apariţia sclaviei şi a comerţului cu sclavi. În Anglia, ştim că industria de asigurări şi industria bancară au fost total complice cu comerţul cu fiinţe umane, şi cu dezvoltarea sclaviei în Americi. Deci, era foarte uşor să spui, ca scuză, că: ‘Ţara noastră este liberă, iar sclavia este ceva ce se întâmplă acolo, departe.’ Dar toate acestea erau foarte legate într-o piaţă globală pentru recoltele aducătoare de bani, produse în Americi. În primul rând, pentru asta aveau imperii aceste ţări. Pentru că recoltele erau foarte profitabile, iar sclavia este încurajată de statele europene, de monarhii europeni – Regele Angliei, Ducele de York era la conducerea Companiei Regale Africane care făcea comerţ cu sclavi. Nu era ceva marginal, era parte importantă a politicilor economice naţionale. Cred că pentru mulţi europeni, gândul că aceasta este o problemă a Americii, despre care ei nu ştiu, şi cu care nu ar trebui să fie puşi în legătură, nu este chiar un adevăr istoric.  

CVG: Desigur, oamenii în Europa ştiau că sclavia există. Dar în Olanda, atitudinea faţă de sclavie fusese întotdeauna oarecum ambivalentă. În Europa ca atare sclavia nu era o opţiune, nu era acceptabilă. În acelaşi timp, sclavia ţinea oamenii departe de Europa. Deci, nu prea veneau sclavi în Europa. Oamenii ştiau ce se întâmplă, dar mişcarea aboliţionistă din Olanda a fost destul de recalcitrantă în secolul 19, iar coloniile erau văzute ca un mijloc de a aduce bogaţie naţiunii. Ei vedeau Olanda ca pe o ţară mică şi albă din Europa, cu un mare imperiu. Astăzi este o mişcare de emancipare în rândul celor din Olanda proveniţi din Suriname şi din Antile. Cred că au progresat destul de mult – ei erau olandezi, dar nu erau acceptaţi ca atare din cauza culorii pielii.

MB: Cum puteţi ajuta lumea să înţeleagă impactul, moşternirea perioadei din istorie despre care vorbim, din anii 1800, procesul de emancipare, şi de către europeni şi de către SUA? Şi ştiu că aceasta este o întrebare uriaşă, dar care sunt punctele pe care le consideraţi a fi cele mai importante pentru a ajuta oamenii să înţeleagă moştenirea sclaviei şi a emancipării, pe care o împărtăşim cu toţii azi?

(Răspuns întreg)

MS: Asta este o întrebare mare, mai ales pentru că avem atâtea mişcări astăzi, împotriva muncii forţate, împotriva abuzului, şi împotriva traficului cu oameni. Acestea sunt probleme vechi care neagă drepturile oamenilor şi îi forţează să producă bunuri pentru consumul nostru. Nu ne gândim la acest lucru azi, dar cred că este o problemă continuă. Şi se poate vedea chestia asta chiar şi cu emanciparea. Odată ce s-a terminat sclavia, ţările europene experimentează în coloniile lor cu diverse tipuri de muncă forţată pentru a produce aceleaşi bunuri de care depind stăpânii, şi de care depinde gloria naţiunii lor. Se poate vedea acest lucru şi în cazul comerţului cu sclavi. Se vede cum controlul comerţului cu sclavi africani, prin care aproape 12 milioane de persoane sunt transportate în Americi, trece de la Peninsula Iberică la olandezi şi Indiile de Vest, apoi la francezi, şi apoi la englezi. Poţi efectiv să trasezi istoria capitalismului, dacă urmăreşti cine controleaza comerţul cu sclavi. Este o afacere profitabilă, şi apoi, faptul că acei oameni trăiesc în condiţii de sclavie şi, mai târziu, în sistem de “muncă necalificată cu salarii mici” [muncitori chinezi şi indieni], sau “ucenicie cu contract,” şi alte tipuri de muncă forţată pe care olandezii şi europenii le-au experimentat şi în Indiile de Est, şi în cele de Vest, ne arată că de asta aveau ei nevoie cu adevărat, de aceste profituri – aveau nevoie să fie produse aceste recolte şi aceste bunuri, şi aceasta este o dilemă pe care o avem şi astăzi, în ceea ce priveşte cererile pentru drepturile omului şi pentru democraţie, şi cererile pentru profit, în capitalism, ce anume ne oferă nouă comfortul actual. Nu vrem să ne gândim că adidaşii noştri pot fi folosiţi undeva la munca copiilor, că ciocolata pe care o consumăm este crescută prin muncă forţată, undeva, pe plantaţiile de cacao. Noi, ca istorici, putem vedea destul de uşor aceste legături în momentul de faţă.

MB: Coen, spune-ne dacă a fost vreo asemănare între mişcarea aboliţionistă din SUA şi cea din Olanda. Au fost la fel? Au comunicat între ei aboliţionistii din cele două ţări? Au avut aceleaşi motivaţii?

CVG: Mişcarea aboliţionistă din Olanda a fost destul de limitată. Un grup mic de persoane care au fost influenţate de exemple din Anglia şi din America. De exemplu, publicarea cărţii Coliba Unchiului Tom în Olanda a avut un impact enorm pentru că atunci a început lumea să înţeleagă că ceva chiar se întâmpla acolo. Bineînţeles, ştiau că sclavia există. În acelaşi timp, erau poveştile stăpânilor de plantaţii, care locuiau în Olanda: ‘Noi ne purtăm bine cu oamenii noştri, au un trai bun şi le dăm casă şi masă, aşa că nici o grijă pentru situaţia lor.’ Dar mai târziu, lumea a înţeles că se întâmpla ceva. Aboliţionismul a fost o mişcare elitistă.

MB: Astăzi, în Statele Unite, avem o societate incredibil de influenţată de moşternirea sclaviei. Şi Olanda, desigur, începe să se confrunte cu moştenirea sa. Care crezi că ar trebui să fie paşii următori pentru a înţelege moştenirile şi pentru a “corecta greşelile,” sau, ar trebui să fie nişte paşi? Face “corectarea greşelilor” parte din moştenire? Şi, desigur, mă refer la problema “justiţiei reparatorii.” Cum este văzut acest lucru în Olanda? Se gândeşte lumea din Olanda la aşa o întrebare?

CVG: În Caraibele olandeze există acest sentiment că ar trebui să se facă oarece dreptate în ceea ce priveşte situaţia lor. Dar cred că trebuie şi mai multă egalitate, căci cei care trăiesc astăzi în Caraibele olandeze, chiar dacă sunt olandezi şi au paşapoarte olandeze, nu sunt încă văzuţi ca egalii olandezilor din Europa – şi la asta chiar trebuie să mai lucrăm. În acelaşi timp, urmaşii celor din Suriname şi din Antile, care sunt astăzi în Olanda, luptă să obţină o poziţie serioasă, o poziţie egală cu cea a olandezilor, ceva de la care îi impiedică culoarea pielii. Un mare câştig împotriva celor de la putere este mişcarea numită “Petre cel Negru,” un fel de corectură rasială în Olanda care ajută lumea să se obişnuiască cu ideea că a fi olandez nu înseamnă că trebuie să fii alb, ci că ai acest paşaport şi că vorbeşti bine limba olandeză. Aici trebuie lucrat mai mult, mai ales în ceea ce priveşte egalitatea celor din Antile cu cei din Europa.

MS: Avem definiţii ale cetăţeniei care pot fi foarte exclusiviste şi restrictive, şi de aceea este atât de important experimentul american al Reconstrucţiei – dacă acesta a fost un mare experiment de democraţie inter-rasială, iar eşecul lui cred că a fost cu adevărat o înfrângere la nivel global, pentru că toată lumea s-a gândit că aşa ceva pur şi simplu nu era posibil, şi rezultatul au fost naţiuni europene care au experimentat sisteme de muncă forţată, ideea de imperiu, în feluri cu adevărat nedemocratice, şi nu s-au ridicat la înălţimea propriilor idealuri declarate. Cred că astăzi trebuie să ne gândim la democraţiile inter-rasiale de peste tot. Te uiţi la toate luptele şi războaiele care au loc, războaie pentru imperialism, războaie din cauza etniei, a religiei, a pământului, a naţionalităţii. Ar trebui să renunţăm la mentalul de secol 19, pentru care naţiunea înseamnă o rasă, un popor, o limbă, o religie, adica, din păcate, exact tipul de idee care a alimentat şi a dat naştere fascismului în Europa. Trebuie să învăţăm mult astăzi despre înţelegerea dintre rase. Cred că mulţi în Europa sunt foarte supăraţi şi se întreabă: “De ce vin toţi oamenii aştia aici? De ce nu pot să stea în ţările lor?” Uită de istoriile imperiilor europene, când europenii s-au dus în alte locuri, le-au colonizat şi au trăit acolo, iar această istorie nu poate fi desfăcută [timpul nu poate fi dat înapoi]. Chiar cred că majoritatea naţiunilor trebuie să depăşească noţiunile limitate despre cine poate fi cetăţean. Şi în acest sens, cred că francezii ne pot învăţa. Se spune că SUA a fost prima ţară care le-a dat oamenilor liberi drepturi politice şi civile egale, în momentul emancipării. Nu e adevărat. A Doua Republică Franceza a făcut-o, în 1848, pentru că au o tradiţie suficient de lungă de drepturi şi republicanism, şi cred că acestea sunt idealurile pe care trebuie să le îmbrăţişăm astăzi, când construim o democraţie inter-rasială în fiecare dintre aceste zone. Şi acestea nu sunt lecţii doar pentru Europa. Cred că sunt pentru toată lumea.

****

Întrebări din public:

Câţi sclavi trăiau în Curaçao pe la 1830?

CVG: Conform guvernului colonial olandez, erau 5,908 sclavi în Curaçao în 1830. Pe 1 iulie 1863, când a fost abolită sclavia, erau 6,751.

MS: Comparaţi acest număr cu cele peste 2 milioane de sclavi din Sudul SUA în 1830 şi 4 milioane în 1860.

Cum a fost perioada de suprapunere dintre abolirea britanică şi abolirea SUA/Olanda (anii 1830-1860), şi cum au fost afectate politicile legate de muncă în regiuni ca Pacificul, Indonezia olandeză, şi coloniile australiene, unde aceste trei ţări au interacţionat într-o oarecare măsură?

CVG: În cazul Olandei, abolirea în colonii a fost foarte mult influenţată de exemplul britanic. Britanicii ocupaseră coloniile olandeze în timpul războaielor Napoleonice (1804-1815), şi au returnat Suriname şi Insulele Caraibe olandeze în 1815 cu condiţia ca olandezii să respecte abolirea comerţului trans-Atlantic cu sclavi (care fusese abolit pe teritoriile britanice în 1807). Olandezii şi englezii au înfiinţat şi un tribunal internaţional la Paramaribo, în Suriname, pentru a urmări comerţul internaţional ilegal cu sclavi. După abolirea sclaviei în coloniile britanice, britanicii au făcut presiuni asupra olandezilor să facă la fel, şi în Indiile de Vest, şi în Indonezia. Guvernul olandez nu a putut să ignore total această presiune, pentru că Anglia era super puterea maritimă a secolului 19, iar Olanda avea nevoie de sprijin britanic pentru a-şi păstra coloniile. Pe de altă parte, britanicii au promovat şi folosirea muncitorilor veniţi din India cu contract, ca o alternativă la munca sclavilor. Aceştia au fost trimişi din India în coloniile britanice, franceze şi olandeze din toată lumea. Mai mult de 30,000 de muncitori din India au mers în Suriname.

MS: Procesul de emancipare olandez a fost foarte asemănător cu cel britanic, cu o perioadă lungă de stadiu intermediar între sclavie şi libertate completă. Britanicii au mai transportat şi forţa de muncă pe contract, din India prin tot imperiul lor, după emancipare. Ca principiu, toate coloniile europene au folosit întâi sclavia şi apoi alte forme de muncă forţată, servitute cu contract, contracte pe termen lung, sclavia datornicilor, etc. Olandezii au făcut asta în Java, SUA în Hawaii şi în statele sudice post-sclavie, britanicii în India, Africa şi Australia. Acestea erau regimuri globale de muncă forţată care produceau bunuri pentru piaţa mondială.

A existat vreo încercare de revenire la vechiul regim şi în alte părţi din America, la fel cum s-a întamplat în SUA între 1873-1890?

CVG: În general, în Insulele Caraibe, guvernul a adoptat legi pentru abolire, şi asta nu din cauza unei situaţii de război, ca în Statele Unite. Tendinţa acestor guverne era să păstreze foştii sclavi pe plantaţiile lor, ca pe o forţă de muncă docilă şi ieftină. Cei din Suriname şi cei din Caraibele olandeze erau cetăţeni olandezi pentru că nu exista nici o distincţie legală bazată pe etnie sau pe culoarea pielii. În practică, însă, le-a fost greu să-şi îmbunătăţească poziţia într-o societate rasistă, colonială. În limba creolă din Suriname, termenul ‘Opo yu kloru’ înseamnă ‘îmbunătăţeşte-ţi culoarea,’ adică trebuie să te străduieşti să devii mai european şi să ai copii mai deschişi la culoare decât părinţii. În general, în Suriname, poziţia socială a urmaşilor sclavilor s-a îmbunătăţit odată cu sosirea în colonie a noi grupuri de “ucenici” veniţi întâi din India şi mai târziu din Java în Indonezia olandeză.

MS: Da, dacă ne uităm la Cuba şi Brazilia, cele mai mari două societăţi sclavagiste care au abolit sclavia după SUA, putem să percepem o recădere similară şi restricţii asupra drepturilor celor eliberaţi, pentru reînvierea economiilor profitabile de plantaţie, producătoare de bumbac în SUA, de zahăr în Cuba, şi de cafea în Brazilia. Ca principiu, cereririle regimului democratic erau în conflict cu reînvigorarea economiilor politice capitaliste în acele regiuni. Imperialismul european ţintea şi negri şi alţi non-albi din toată lumea, indieni şi chinezi, ca forţă de muncă ieftină.

Au existat aboliţionişti implicaţi în ambele mişcări de emancipare, şi în SUA şi în Caraibele olandeze? Cât de legate au fost cele două mişcări, din moment ce par să se fi întâmplat cam în acelaşi timp?

CVG: Mişcarea aboliţionistă din Regatul Olandei a fost mai degrabă o chestiune limitată şi elitistă. În Olanda, aceasta a fost puternic influenţată de cartea Coliba Unchiului Tom a scriitoarei Harriet Beecher-Stowe, şi de William Craft, fostul sclav care a devenit aboliţionist. Nu am găsit nici o influenţă olandeză în mişcarea aboliţionistă americană. În Indiile Olandeze-de Vest a existat cu siguranţă opoziţie la adresa sclaviei printre sclavi (de exemplu, răscoala de la 1795 din Curaçao a fost direct influenţată de Revoluţia Franceză şi de cea Haitiană), dar singurii aboliţionişti care erau uneori activi pe aceste teritorii erau britanici. În a doua jumătate a secolului 19, activiştii din Suriname şi Curaçao au influenţat, într-adevăr, mişcări internaţionale, precum Garvey-ismul şi mişcarea internaţională a Muncii.

MS: Olandezii nu au dezvoltat o mişcare aboliţionistă puternică, la fel ca anglo-americanii şi asta, în parte, pentru că investiţia olandezilor în sclavie a fost mult mai mică decât în SUA şi în Imperiul Britanic după războaiele anglo-olandeze. Dar moravienii şi menoniţii olandezi convertiţi la Quakerism (vorbesc despre ambele în cartea mea despre abolire, The Slave’s Cause), au fost printre primii aboliţionişti din America de Nord. Deci, olandezii au avut oarecare influenţă în dezvoltarea aboliţionismului în SUA, la fel cum au avut în aducerea sclaviei şi a comerţului cu sclavi în Americi. În secolul 19, Coliba Unchiului Tom a fost ‘best-seller’ internaţional, dar Harriet Beecher Stowe nu a fost ea însăşi aboliţionistă (din nou, ceva despre care vorbesc în cartea mea), însă cartea ei a inspirat aboliţionişti din Europa şi din Brazilia. Şi aşa cum spune Coen, trebuie să vedem sclavii ca parte a mişcării aboliţioniste, ceea ce este adevărat în SUA, în Haiti, şi în Caraibele britanice şi olandeze. Aş recomanda noile cărţi minunate scrise de Andrea Mosterman şi de Marjoleine Kars, pentru a percepe cu adevărat opoziţia sclavilor în coloniile olandeze.

Ce a însemnat pentru sclavii din Suriname faptul că legile îi legau de o anumită plantaţie? Mai ales pentru perioada dinaintea interzicerii comerţului cu sclavi pe Atlantic, a avut acest fapt vreo importanţă socială pentru sclavi, dincolo de mai marea stabilitate a familiilor?

CVG: Evident, această regulă nu a fost decisă pentru păstrarea vieţii de familie, ci pentru păstrarea plantaţiilor. Legea a fost adoptată în timpul conducerii britanice a Suriname, când antreprenorii cumpărau plantaţii în Suriname pentru a le închide şi pentru a vinde sclavii în alte colonii britanice. Legea a fost menţinută până în 1863 şi a creat pur şi simplu două regimuri legale pentru sclavii din Suriname: cei particulari puteau fi vânduţi la liber (atât timp cât nu separau mamele de copii), în timp ce slavii de pe plantaţii erau văzuţi ca parte a acelei plantaţii. Nu puteau fi vânduţi individual, fără permisiune specială de la guvern. Pentru sclavi a însemnat că cei mai mulţi trăiau şi lucrau pe aceeaşi plantaţie cu acelaşi grup de persoane. Pe la 1850, forţele de muncă de pe multe plantaţii dezvoltaseră un sentiment puternic de comunitate şi se opuneau deseori planurilor stăpânilor de a-i transfera la alte plantaţii sau de a combina forţele de muncă a două plantaţii.

MS: Restricţionarea mobilităţii celor care munceau pe plantaţie era peste tot in societăţile sclavagiste. În Sudul Statelor Unite, sclavii aveau nevoie de permise speciale ca să poată fie şi doar să călătorească mai departe de plantaţii şi ferme şi erau întotdeauna supravegheaţi de patrule. Reţeaua clandestină (Underground Railroad), fuga de pe plantaţii şi dezertarea din timpul Războiului Civil pentru a trece la Armata Uniunii, sunt metode importante de opoziţie a sclavilor, fie prin fuga spre spaţii libere, fie chiar chiului temporar de la muncă. În SUA, stăpânii puteau să despartă familiile şi să vândă fiecare sclav în parte fără să păţească nimic, chiar dacă pretindeau că ţin cont de legăturile familiale. În final, ceea ce decidea totul era logica pieţei, care reducea fiinţele umane la nişte obiecte de proprietate, care puteau fi vândute şi cumpărate. Sunt câteva cărţi recente bune despre comerţul intern cu sclavi din SUA, care a distrus una din patru familii de sclavi în zona Upper South. Din acest punct de vedere, olandezii au fost mult mai buni, având legi, sau cel puţin supravegherea din partea statului, asupra vânzărilor de sclavi.

Traducere de Sorina Georgescu