Istoria sclaviei romilor în Principatele Române văzuta prin platforma Ochii minţii

De Ziua Abolirii Sclaviei în România (Principatele Române) – 20 februarie 1856 – am ales să scriu de fapt despre o lansare foarte interesantă ce a avut loc pe 16 noiembrie 2023 la Librăria Humanitas Cişmigiu, şi care a fost şi transmisă live pe Facebook: primul episod din proiectul în trei episoade despre “Sclavia Romilor în Principatele Române,” pe platforma online Ochii Minţii a actorului Dragoş Muşat, cu textul şi documentaţia realizate de domnul Ioan Valentin Negoi, doctor în istorie, voce – Silva Helena Schmidt; regia sonoră Dragoş Muşat; documentaţie sonoră – Dragoş Muşat, Sînziana Ionescu; Media Edit – Ionel Niţulescu; concept grafic – Răzvan Petre; animaţie – Apollo Kamoda; producător – Dragoş Muşat. Un proiect care a avut şansa să ajungă recent si la domnul Theodor Paleologu, având ca rezultat emisiunea de Metope de marţi, 13 februarie 2023, la Radio Guerilla, invitat domnul Ciprian Necula, doctor în sociologie şi preşedinte al Roma Education Fund, cu sprijinul căreia s-a realizat acest proiect.

O lansare de la care am aflat multe lucruri interesante premergătoare ascultării şi vizionării în întregime a acestui prim episod. Am aflat, adică, “de ce?”.

Pentru că subiectul nu prea există în manualele de istorie, dar există o sete de cunoaştere şi o tot mai mare nevoie de discuţii, între romi despre ei înşişi, în societatea românească în general, despre relaţiile dintre romi şi români. Pentru că, din necunoaştere se ajunge la marginalizare şi la discriminare. (Maria Luiza Medeleanu – expert educaţional la Roma Education Fund, doctorandă în cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii, Universitatea Bucureşti, etnie romă)

Pentru că tema discuţiei nu este cât de vinovaţi sunt românii de astăzi pentru sclavia de atunci, ci cunoaşterea istoriei, ca să o putem reconcilia, ca să putem trece la pasul următor. Pentru că există încă multe grupuri de romi, compacte, izolate, cvasi-segregate, la marginea unor comunităţi de români – ca efect al sclaviei. Pentru că există o mentalitate la foarte mulţi romi cum că vor să fie români, cum că vor să fie aplaudaţi de români, să primească recunoaşterea românilor percepuţi ca superiorii lor – încă un efect al sclaviei. Pentru că dezrobirea a fost un act istoric înspre modernizarea României, atunci când în Europa, doar România şi Rusia mai aveau încă sclavi. Europa de Vest, Franta şi Iluminismul le-au cerut însă românilor să se despartă de feudalism. Pentru că un preot al Bisericii Ortodoxe Române putea spune acum nişte ani că “Dumnezeu a vrut” ca Biserica să deţină sclavi romi, iar Biserica, în general, susţine că le oferea protecţie şi nu îi punea la munci. Nu doreşte, deci, să-şi asume greşelile trecutului. (Ciprian Necula, doctor în sociologie, preşedintele Roma Education Fund, profesor asociat SNSPA, etnie romă).

Pentru că, spune tot Biserica printr-un alt preot al ei, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat foarte multe terenuri de la Biserica Ortodoxă, de la foarte multe mânăstiri, pentru a împroprietării ţaranii, aşa încât statul este dator să finanţeze BOR. Sclavia, însă, este pusă de acelaşi preot pe seama Bisericii greceşti. BOR, aşadar, nu îşi asumă acest lucru pentru că era cea mai mare instituţie deţinătoare de sclavi. Cât despre dezrobire, aceasta a fost un gest economic, nu unul umanitar: pentru un sclav care valora 7 galbeni, statul, la răscumpărare, îi dădea proprietarului 10. Excepţie ar fi boierul Ioan Câmpineanu care a început să-şi dezrobească sclavii în 1831, după ce i-a murit fratele şi s-a trezit cu o mulţime de avere greu de administrat. Pentru că Istoria publicată de Academia Română nu menţionează nici măcar ca ipoteză de lucru faptul că Domnitorul moldovean Ştefan Răzvan ar fi putut să fie rom, deşi există documente care atestă acest lucru. Nicolae Bălcescu spunea şi că acest domnitor a avut o mulţime de sclavi moşteniţi, iar în documentele din arhive există romi care cumpărau şi ei alţi romi, alţi sclavi. Motiv pentru care şi apariţia proiectului RomStoria, o serie de clipuri inspirate de discuţiile cu elevii şi menite să caute şi să prezinte publicului şi eroi/personalităţi ale comunităţii rome. (Ioan Valentin Negoi – profesor de istorie în ciclul gimnazial, doctor în istorie, realizator RomStoria, bibliotecar la Roma Education Fund, etnie romă)

În fine, pentru că documentarul se doreşte ascultat în căşti, oricând şi oriunde, şi se doreşte cât mai circulat, şi cu dezbateri pe această temă. Iar platforma a lăsat cuvântul “ţigan” de fiecare dată când a fost citat în epocă, tocmai pentru a se percepe mai exact cum era văzut romul, şi pentru că aşa cum a aflat şi deţinătorul platformei, “ţigan = sclav.” (Dragoş Muşat – producător, moderatorul dialogului de la lansare, actor)

***

Să vedem, aşadar, ce avem a asculta cu ochii minţii despre istoria romilor în Principatele Române.

Aflăm despre povestea copilului rom Crăciun, încă neajuns la vârsta adolescenţei, o poveste care, din păcate, nu este un basm, “ci o realitate atestată de documentele vremii.”

Cu poze bine alese şi un fundal sonor bine pus la punct pentru redarea cât mai exactă a atmosferei, începem prin anul 1671, prin satul Brătiani, din Ţara Românească, zona Argeşului, într-o zi de iarnă în care doi bărbaţi gros îmbrăcaţi vin să ia cu forţa copilul din sânul familiei. Nici o povestire, însă, nu poate înlocui aici cuvintele exacte ale documetarului:

“Ţara Românească, satul Brătiani, anul 1671. Era o zi friguroasă de început de februarie. O linişte grea acoperea bordeiele şi casele mici de lemn. Ţurţurii mari de gheaţă, prinşi de crengile copacilor care înconjurau clădirile, păreau colţii unor monştri gata să sfâşie pe oricine se încumeta să treacă pe sub ei. Se crăpa de ziuă când doi bărbaţi îmbrăcaţi gros, având cuşmele îndesate bine pe cap, deschid uşa mică de lemn a unui bordei acoperit cu stuf. Înăuntru, mai mulţi copii şi adulţi dormeau îngrămădiţi pe laviţe de lemn acoperite cu paie. Zgomotul produs de uşa izbită de peretele din chirpici îi trezeşte. Încă aflaţi în mrejele visului, adulţii se uită la cei doi stăpâni ca prin ceaţă. Rafail îi spune fiului său, Eftimie, să-l înhaţe pe băiatul mai mare, cel cu părul creţ ca o căpiţă de scaieţi. Eftimie îl trage de pe laviţă, îi aruncă pe umeri o haină ponosită, care acoperea un alt adult, probabil unchiul, şi-l scoate din bordei în urletele disperate ale mamei. Tatăl stă nemişcat într-un colţ, cu lacrimi pe obraz, stie că dacă face un pas ca să-şi salveze fiul de stăpân va fi bătut, poate până la moarte, de data aceasta. Strânge din dinţi şi-şi priveşte fiul scos din bordei fără încălţări, doar în ciorapii din lână groasă, cu ochiii în lacrimi, picături sărate, ca viaţa lor de romi sclavi.”

Urmând firul naraţiunii, cei doi Rafail şi Eftimie îl aruncă în căruţă pe copil şi se duc către casa Oancei, venit din Iaşi, căruia i-l vând pentru 15 ughi (moneda maghiară de aur). Oancea, la rândul său, vinde copilul lui Vlad, “feciorul lui Neagoe din Domneşti,” tot pentru 15 ughi, un ţăran rumân care, spre a-şi câştiga libertatea, îl va dona egumenului Mânastirii Argeş.

Intervin aici documentele istorice care atestă multe răscoale ale romilor împotriva stareţilor mânăstirilor. Şi un exemplu concret, al romilor Mânăstirii Nucet, judeţul Dâmboviţa, care s-au plâns de “crunta exploatare la care sunt supuşi,” din 1818 până în 1822:

“Prea cinstiţi boieri caimacani, prea plecată jalbă. Noi, 21 de robi ai sfintei Mânăstiri Nucetu din Sud Dâmboviţa, afară din soţiile şi copiii noştri, carile toţi de la mic până la mare, au herbinţi lacrimi, jăluim milostiviri dumneavoastră pentru Sofronie Egumenul Mânăstirii. Că după ce s-au unit din vreme cu apostaţii, iar pă noi ne-au jefuit cu ducerea sa la Braşov, cu socoteala că poate nu se va mai întoarce ca să ne fie iar stăpân, acum, după ce s-au întors, în loc ca să se împace cu noi, iar el pe loc a început a ne căzni, ne pune câte o vină, ne globeşte cu bani, la unii ne-au luat vitele, la alţii ne ţin nevestele in hiare şi toată râvna ca să ne jefuiască cu totul.”

Cauza a fost câştigată de stareţ, sclavii obligaţi să despăgubească Mânăstirea, sau pedepse aspre. Ca pedepse, sunt date de exemplu bătaia, ca fiind cea mai frecventă, iar la Mânăstirea Nucet, în 1818, egumenul le prindea mâinile în butuci din lemn şi îi punea să facă câte 500 de mătănii.

Se trece apoi la sclavii boierilor, trataţi asemenea vitelor şi consideraţi bunuri mişcătoare. Acum, sclavul era “însemnat cu fierul roşu,” sau “se împungea mâna robului cu un ac, scriindu-se iniţialele boierilor şi apoi, presărând pe acele împunsături praf de puşcă, îi dădea foc, rămânând apoi acele iniţiale însemnate fără a se mai şterge vreodată.”

Caracteristicile principale ale condiţiei sociale de sclavi erau atât lipsa libertăţilor personale, cât şi lipsa personalităţii juridice, ei fiind întru totul proprietatea stăpânului, care putea dispune de aceştia după bunul plac: îi punea la muncă, îi vindea, sau îi schimba cu alte bunuri, îi folosea la plata unei datorii, sau îi lăsa moştenire. Ca obligaţii, robii boiereşti şi mânăstireşti puteau fi bucătari, vizitii, îngrijitori de animale, servitori, zidari, sau chiar lăutari, iar cei domneşti puteau circula prin ţară ca să-şi presteze meseriile, în schimbul plăţii unei sume de bani către Domnitor: sclavii aurari – 1600 de drahme soţiei Domnitorului. Pe vremea fanarioţilor, unii Domnitori cereau aşa-numitul “ţigănărit,” adică, o taxă de 2 ughi sau mai puţin, de la robii particulari.

O revenire la copilul sclav Crăciun, cu care a început povestea, oferă o bună ocazie de a ne face diferenţa între familiile de rumâni (ţărani dependenţi/ neliberi) şi familiile de sclavi. Rumânia era moştenită doar pe linie paternă, iar dacă un rumân putea dovedi că mama sa nu era căsătorită atunci când l-a născut, devenea om liber. Sclavia, în schimb, s-a transmis şi asupra bărbaţilor, şi asupra femeilor. Care femei trebuiau să şi muncească, dar să şi ofere “plăcere” stăpânilor lor. Rumânii se puteau elibera dând la schimb un sclav, varianta inversă nefiind, însă, valabilă.

În fine, documentarul ajunge şi la întrebarea: “De ce sunt romii pe aceste meleaguri? Au fost ei mereu sclavi?” Răspunsul este, însă, mai complicat. Se ştie sigur că primul document în care sunt atestaţi este din anul 1385, o danie de 40 de sălaşe de ţigani făcută de Domnitorul Dan I Mânăstirii Tismana, după ce aceştia aparţinuseră Mânăstirii Vodiţa, căreia îi fuseseră donaţi de către Vladislav I, în anii 1370-1371. În Moldova, anul este 1414, iar în Transilvania, un document nedatat îi aparţine lui Mircea cel Bătrân. Controversa apare atunci când vine vorba despre felul şi anul în care au ajuns romii pe teritoriile Ţărilor Române.

Conform istoricului Nicolae Iorga, ei au fost aduşi odată cu tătarii, pe la 1241-1242. Cercetătorul Viorel Achim îl contrazice pe Iorga, spunând că puteau exista şi romi în taberele tătărăşti însoţite de meşteşugari, fierari şi potcovari, dar că nici o altă ţară care a avut contact cu tătarii – Polonia, Lituania, Rusia – nu i-a preluat pe romi, cei din Rusia provenind tot din România. Mai degrabă ar fi ajuns prin Sudul Dunării, în timpul lui Vladislav I, care a fost nevoit sâ strămute populaţia de pe malul drept pe cel stâng al Dunării, moment în care romii au intrat în proprietatea Domnitorului, care i-a donat apoi Mânăstirii Vodiţa. În fine, cercetătorul rom Petre Petcuţ “susţine că nici un document descoperit până în prezent nu atestă o migraţie de amploare a romilor de pe malul bulgăresc în Ţara Românească. Mai mult, romii nu reprezentau singurul grup ce se deplasa în funcţie de condiţiile climatice, de cele economice, politice sau sanitare.” Perioada respectivă era caracterizată de aceste mobilităţi.

Lăsând întrebarea fără un răspuns clar, documentarul revine la povestea lui Crăciun pentru a ne vorbi şi despre practica vânzării de copii sclavi, interzisă de Domnitorul Grigore Ghica abia după anul 1766.

Acest prim episod se încheie cu o concluzie destul de tristă, pe care o voi lăsa să vorbească de la sine:

“Crăciun este unul dintre zecile de mii, sau poate chiar sutele de mii de sclavi romi care au aparţinut timp de 500 de ani mânăstirilor, boierilor, sau domnitorilor. La fel ca alţi copii, a fost smuls din sânul familiei, şi vândut. Jumătate de mileniu, sclavii romi au fost puşi la muncă silnică, mulţi dintre ei au fost bătuţi, chinuiţi, însemnaţi cu fierul roşu. Unii dintre ei au fost chiar omorâţi de stăpâni, fără ca aceştia să fie apoi pedepsiţi pentru crimele lor. De exemplu, jupâniţa Marica a omorât în 1634 doi copii de romi. Acest lucru a atras indignarea Domnitorului, care a judecat-o pe boieroaică. Însă Marica a scăpat fără nici o pedeapsă.

Timp de 500 de ani, romii din Principatele Române, cu puţine excepţii, au fost trataţi mai rău decât animalele. În tot acest timp, aportul pe care l-au adus creşterii economice şi dezvoltării României de ieri, şi de astăzi, este incontestabil.”