Carte recenzată:
John G. Turner: They Knew They Were Pilgrims: Plymouth Colony and The Contest for American Liberty, Yale University Press, 2020. 464 pp, $15.74. Kindle version.
O carte publicată în anul 2020, scrisă de John G. Turner, Profesor de Studii Religioase la Universitatea Mason din Fairfax, Virginia, autor al The Mormon Jesus: A Biography (Harvard University Press, 2016), Brigham Young: Pioneer Prophet (Harvard University Press, 2014), şi Bill Bright and Campus Crusade for Christ: The Renewal of Evangelicalism in Postwar America (The University of North Carolina Press, 2008), care i-a adus Premiul “Christianity Today” (2009) pentru cea mai bună istorie/biografie.[1] Profesorul John G. Turner cercetează şi predă cursuri despre mormonism, evanghelism, şi puritanism (secolul XVII), aşa cum ne spune pagina sa de pe site-ul Universităţii George Mason.[2] Este membru al Bisericii Presbiteriene din Burke, a crescut în cadrul a două “organizaţii evenghelice parabisericeşti, Young Life şi InterVarsity Christian Fellowship,” aşa cum ne informează propria sa pagină de web, şi a dorit să “înţeleagă instituţiile şi personalităţile care au format” propria sa “cultură religioasă.”[3]
Cea mai recentă carte a sa, They Knew They Were Pilgrims: Plymouth Colony and the Contest for American Liberty (Ştiau că sunt pelerini: colonia Plymouth şi lupta pentru libertatea americană), cu un stil plăcut şi uşor de citit, are o Introducere, 19 capitole, o Concluzie, o listă de Abrevieri, Note şi Index, pe lânga Mulţumiri şi Note asupra textului, cu care cartea începe. Capitolele sunt în ordine cronologică, iar autorul pune în paralel evenimentele din colonii şi cele din Marea Britanie, pentru a explica ce s-a întâmplat de ambele părţi ale Atlanticului şi pentru a stabili o relaţie între acestea.
O carte despre primii colonişti englezi ai zonei Noua Anglie, Colonia Plymouth pe atunci, aflată pe coasta estică a Statelor Unite de astăzi. O carte despre noţiunea de libertate aşa cum era ea înţeleasă pe la 1620-1690, despre conflictele religioase şi despre primii paşi făcuţi de colonişti spre folosirea sau vânzarea sclavilor, în majoritate indieni şi mai puţin, la vremea aceea şi în zona aceea, africani. Fiind specializată doar pe sclavia afro-americană, am fost uimită să văd acelaşi tratament aplicat de către englezi şi populaţiei native, şi asta chiar în zona care va fi în secolul XIX gazda ziarului The Liberator, publicat de celebrul aboliţionist alb William Lloyd Garrison, la Boston, între anii 1831 şi 1865.
Libertatea, pentru englezii foarte religioşi ai acelor vremuri, nu avea, însă, prea mare legătură cu libertatea noastră, de azi. Plecaseră din Anglia în Olanda, la Leiden, pentru a-şi păstra libertatea religioasă, înţeleasă ca opoziţia faţă de Biserica Anglicană: contestau, de exemplu, folosirea Bibliei în timpul rugăciunilor, liturghia bazată pe Book of Common Prayers, sau folosirea semnului crucii la botez. Biserica Catolică reprezenta pentru ei Anticristul, iar viaţa lor trebuia să urmeze întru totul zicerile Sfintelor Scripturi. Se numeau, aşadar, puritani separatişti. Am zice, cei mai radicali sau protestatari dintre Protestanţi. Şi-au ales ca destinaţie America doar atunci când şi situaţia din Olanda a devenit pentru ei insuportabilă. Nu toţi s-au încumetat, însă, la o asemenea călătorie peste Ocean. Pe cei care au avut curajul, ajutaţi fiind de un negustor şi contrabandist englez care a adunat în jurul său un grup de investitori pentru a le finanţa călătoria, şi cărora, mai apoi, le-au fost multă vreme datori pelerinii stabiliţi la Plymouth, pastorul rămas la Leiden îi sfătuia nu să fie toleranţi sau cu mintea deschisă, ci să “îşi verifice orice idee ar avea cu regula fermă a Scripturii” (45). Şi îi avertiza “împotriva satisfacţiei de sine,” căci, spunea el, “nici măcar bisericile adevărate, cele care semănau cu Raiul pe pământ, nu ajungeau la puritatea şi perfecţiunea revelate în Biblie” (45). Şi aceasta a rămas singura lor înţelegere a noţiunii de libertate, de libertate a conştiinţei, pe toată durata coloniei astfel formate. Nu s-au ferit, deci, şi nici nu s-au împotrivit, ideii şi practicii utilizării de sclavi în noile lor case, sau transformării altor populaţii în sclavi.
Despre luarea în sclavie a indienilor americani, cartea ne spune că ofiţerii englezi erau motivaţi de un amestec de răzbunare şi lăcomie, în momentul în care au luat mai mult de 300 de indieni Pequot, în majoritate civili necombatanţi, ca pradă de război:
“De exemplu, căpitanul de miliţie Israel Stoughton a trimis aproximativ 50 de femei şi copii Pequot la Boston. A cerut să aibă pentru el femeia ‘cea mai mare şi mai frumoasă.’ Magistraţii din colonia Massachusetts Bay au distribuit sau vândut restul. Când cei duşi la Boston au scăpat, aliaţii indieni ai englezilor i-au prins din nou. Autorităţile din Massachusetts i-au însemnat apoi pe umăr, pe fugari, cu fierul înroşit. Unii captivi au ajuns la mii de mile distanţă de casele lor” (171).
Guvernatorul Insulei Providence se referea la captivii Pequot ca la nişte “canibali negri din Noua Anglie” (171). În acelaşi timp, însă, Anglia se mândrea că nu are sclavi pe teritoriul său. În mod eronat, ne explică autorul, căci negustorii şi alţi englezi “reţineau adesea sclavii africani ca fiind proprietatea lor, după ce îi ţinuseră mulţi ani în Anglia” (171), unde ajungeau şi indieni răpiţi. Britanicii trebuiau, totuşi, să se laude cu ceva atunci când îşi criticau puterile rivale: Spania, Rusia, sau Imperiul Otoman. Nu vedeau însă o problemă în a-i deţine în colonii, căci aşa cum vedeau exploratorii şi negustorii englezi, fie că mergeau în Rusia, fie că mergeau în Java, sclavia era la fel de valabilă.
Biblia, la rândul ei, le oferea argumente în sprijinul luării în sclavie a populaţiilor învinse. La fel şi filozofii sau teoreticienii in ale Dreptului, de la Aristotel la Grotius:
“Într-un război drept, sau cel puţin într-unul declarat cum se cuvine, se permitea luarea în sclavie a oponenţilor, un obicei oricum mai milostiv decât uciderea lor. Ca atare, puterile europene îi făceau sclavi pe prizonierii lor în timpul războiului” (172).
Totuşi, ne explică autorul, învingătorii nu luau “sclavi în masa” (172) din rândul populaţiei civile la finalul războaielor de pe teritoriul Europei. Cât despre englezi, aceştia îi percepeau pe “alţii ca fiind mai potriviţi pentru sclavie şi servitute” (172). În războaiele împotriva domniei britanice în Irlanda, englezii au trimis mii de bărbaţi, femei si copii în coloniile din Insulele Caraibe sau în cele din America de Nord. Pentru englezii deja stabiliţi în Noua Anglie, sclavia era “o pedeapsă potrivită pentru indienii care luptau împotriva lor” (172). Pedeapsă plus valoare economică – indienii captivi erau şi muncitori, dar şi “bunuri ce puteau fi vândute la piaţă sau exportate în Caraibe” (172). La câţiva ani după războiul cu indienii Pequot, colonia Massachusetts avea să-şi transforme în lege luarea în sclavie a prizonierilor de război:
“Nu va exista niciodată,” declarau magistraţii, “nici o sclavie sau captivitate printre noi; decât dacă vor fi captivi prin lege, luaţi în războaie drepte, şi astfel de străini care se vând de bună voie, sau ne sunt vânduţi” (172)– legea ajungea, aşadar, şi la sclavii africani.
Mai târziu, prin anii 1675-78, după încă un război de amploare între englezi şi indieni, Razboiul Regelui Filip (al indienilor), pornit tot din lipsa de supunere a unora dintre triburi şi din dorinţa continuă de dominare din partea englezilor, manifestată inclusiv prin lăsarea vitelor să strice pământurile cultivate ale indienilor, ni se spune: “Unul din zece bărbaţi englezi a murit sau a trecut prin captivitate, şi zeci de femei şi copii englezi au pierit” (296). Totuşi, pierderile indienilor au fost incomparabile: “au dispărut multe mii de indieni, ucişi pe câmpul de luptă, ucişi de boală sau de foame, au ajuns refugiaţi în zonele din Vest sau din Nord, sau au fost transportaţi ca sclavi în afara Noii Anglii” (296). Ca atare, populaţia lor a scăzut la jumătate.
Ce ar trebui să ne rămâna, deci, ca amintire din celebra colonie americană de început, dacă dăm la o parte mitul republicanismului, al democraţiei şi al toleranţei religioase? În viziunea autorului John G. Turner, pelerinii şi ceilalţi locuitori ai coloniei veniţi cu viitoare ocazii şi transporturi pe Ocean ne-au lăsat de fapt “o moştenire complicată a sclaviei şi servituţii umane şi dezbateri nerezolvate asupra ideii de libertate” (366).
[1] Vezi https://uncpress.org/book/9780807858738/bill-bright-and-campus-crusade-for-christ/
Home | Discussing Slavery: Conferences, articles, book reviews 
Leave a comment