Ţiganiada ca parodie de război

Prezentare făcută în cadrul Sesiunii Naționale de Comunicări Științifice, “Gheorghianismul și fundamentele națiunii rome”, a III- a ediție, 9 noiembrie 2024, organizată de Masteratul de Studii Rome (SNSPA) şi Roma Education Fund

Lucrarea de faţă va analiza poemul Ţiganiada din perspectiva parodiei si din perspectiva confuziei rasiale, adică personaj literar ţigan/negru, versus personaj literar român/alb, referindu-se doar la războiul ţiganilor cu turcii.

Primul exemplu de confuzie rasială, aş zice că este între persoana autorului şi cea a naratorului: Ion Budai-Deleanu vs Lionachi Dianeu. Ion Budai-Deleanu locuia la Lemberg atunci când a scris poemul, lucra pentru tribunalul local şi intrase într-o familie nobilă poloneză prin căsătorie. Ca narator rom, sau ţigan cum spune el, s-a inspirat din stilul lui Miguel de Cervantes de a scrie o Prefaţă şi o Dedicaţie, atunci când a scris “Prologul” şi “Epistolia Închinătoare”, aşa cum observă criticii. Astfel el este şi ţigan şi român în acelaşi timp, desi se declară clar ţigan. Mai sunt două momente în poem in care poetul foloseşte naratorul ţigan pentru a critica cronicile ţigăneşti ca fiind părtinitoare şi subiective, referindu-se de fapt, dupa părerea mea, la români, sau la alţi istorici majoritari, căci nu există cronici din acele timpuri scrise de autori romi:

              “Fiind că această izvoditură au scosu-o un ţigan, lesne să poate cunoaşte ca prieşte lui Vlad Vodă, pe care socoti că au fost pretenul ţiganilor, şi doară din scrisorile ţigăneşti au luat unii care îl laudă. Chir. Criticos” (p. 129).

Şi:

              “Aici să vede ca autoriu Ţiganiadii, fiind şi el ţigan, au părtenit neamului său, cum fac ş-acum alte neamuri când spun pentru bătăliile ce au avut cu nepretenul! În loc de zece mii ce au pierdut ei pun oare câte sute, iară a vrăjmaşului pierdere o semnează de împotrivă: în loc de mie, pun zece. Criticos” (p. 260).

Astfel, personajul literar ţigan este pâna acum definit de un narator, Leonachi Dianeu, un personaj umil dar îndrăzneţ şi cultivat în acelaşi timp, scriind un gen literar minor, o “jucărea”, dar încercând şi să aducă ceva nou în literatura şi limba ţării sale; şi unul subiectiv totodată, lăudându-şi poporul prin minciuni şi exagerări. Şi de prietenul său cel mai bun aici, renumitul cântăreţ Mitru Perea, alt ţigan foarte cultivat şi care va susţine şi explica multe lucruri ca personaj în notele de subsol – numele anagramat al renumitului membru al Şcolii Ardelene, Petre Maior. Una dintre remarcile importante ale acestuia critică felul în care poporul său îşi denigrează propria ţară şi îi serveşte pe străini: “O, de-ar înţălege neamul mieu ce bunătate este a avea ţara sa, nu ar huli aşa pe sine, nici ş-ar defăima neamul slujind străinilor care o asupresc ş-ar dori sâ stângă dintru pomenirea oamenilor şi numele lui. M.P.” (p. 54)

Pentru a se referi la culorile ţiganilor, poetul îi asociază cu cioara, o pasăre neagră, asociere explicabilă prin folclorul românesc, dar şi cu culoarea albă. Corbul este o pasăre ţigănească, corturile lor sunt negre, pielea uneia dintre mulţimi “scripind de neagră ca ş-o cioară” (p. 65), mânăstirea unde poate fi văzută una dintre principalele cronici se numeşte “Cioara”. Si aici cred că avem un alt exemplu de confuzie, întrucât acesta este numele adevărat al unei mânăstiri din Transilvania, construită de preotul român Sofronie, care a luptat împotriva Greco-Catolicilor.

Ţiganii sunt mândri, sunt egipteni, sunt negri. Când Vlad Ţepes se îmbracă în sultan şi îi insultă, sunt “ciori blestemate”. Totuşi, călătoria lor spre câmpul de lupta începe din Alba, care nu este, cel puţin teoretic, culoarea lor, ci a românilor.

Ţiganii dorm ca “broaştele într-o baltă”, unul peste altul, in “corturi mici şi negre”, la mare distanţă de “înălţimile aride ale eroismului autentic”, în termenii Danielei Petroşel (Ţiganiada azi). Această imagine neplăcută doreşte de fapt să susţină un prim sfat dat de poet poporului român: “Fost-au de când lumea stă-îm picioare / Multe neamuri slăvite-odinioară, / Viteze ş-altòr poruncitoare, / A căròr nepoţi acum de-ocară / Sunt la noi; şi noi l-alţii-om fi doară, / De nu vom băga samă de ţară” (p. 63).

Sunt nomazi, sunt cei mai jos dintre cei de jos, sunt mai mult goi, cerşesc şi fură. Ei sunt, deci, din primul Cânt, prototipul anti-eroului în acest poem eroic. Sunt împărţiţi în grupuri, conform meşteşugurilor lor. Imaginea este îmbogăţită de ideea originală de a transforma aceste grupuri în regimente, cu arme, steaguri şi instrumente muzicale, defilând în faţa lui Vlad Vodă, devenind o caricatură totală a armatelor adevărate. Episodul i se opune, desigur, armatei române organizate, adevăratul erou din poveste. O armată care nu este, totuşi, nici descrisă, nici pusă să defileze, poate pentru a-i spune cititorului, implicit, că “a fi alb este un concept social menit să evite identificarea cu vreo experienţă rasială sau cu vreun grup”, în cuvintele lui Zeus Leonardo. Avem de fapt un stil de viaţă transformat într-o armată caricaturizată, fără steag negru, ciorile din însemne sunt albe sau galbene, restul culorilor sunt maro şi roşii, chiar dacă însemnele ţiganilor sunt peste tot. Sunt “primitivi şi acţionează din instinct, sunt vorbăreţi şi certăreţi, fricoşi şi laşi”, adică, se poartă ca nişte negri/blacks. Intră veseli şi în război şi în istorie, căci, aşa cum spunea Ion Istrate, nici nu-l înţeleg, nici nu au nevoie de el. Pentru că, într-adevăr, cine ar merge vesel la război, dacă ar ştii exact ce înseamnă? Să ne gândim şi la vreo două parodii americane, serialul MASH şi filmul Love and Death al lui Woody Allen, unde, în primul caz, personaje ca Hawkeye şi Trap vin la ceremonia militară de dimineaţă în halatele de noapte, iar Klinger îmbrăcat ca o femeie. În cazul lui Woody Allen, parodia este la adresa Războaielor Napoleonice din Rusia – în mijlocul unei bătălii apare un individ să le vânda pop-corn, iar soldatul Boris îl intreabă dacă are şi ceva de băut: “băiatul cu berea vine mai târziu”, răspunde cel cu pop-corn-ul.

Deşi par pregătiţi şi dornici să meargă la război, anti-eroismul lor înseamnă că singura lor motivaţie este mâncarea şi odihna, până la cerinţa aparent absurdă către Vlad-Vodă: să se odihnească de trei ori de fiecare dată şi să primească o distanţă mai scurtă între localităţile de început şi de sfârşit, plus gărzi care să-i protejeze. O dovadă de laşitate şi absurditate totală, în deplin acord cu stereotipul. Şi totuşi, în acelaşi timp, un semn de frică, absolut firesc într-un război, şi o absurditate la fel de absurdă ca însăşi ideea de război.

Să ne gândim acum la personajul Boris al lui Woody Allen, cel mai scund si cel mai nepregătit soldat rus, singurul care nu găseşte nici o motivaţie în luptă şi, deci, nici curaj:

“Sonia: Boris, glumeşti, doar vorbeşti despre Mama Rusia.

Boris: Nu e mama mea. Mama mea stă exact aici, şi n-o să-şi lase cel mai mic copil să fie împuşcat!

Mama: Ba o sa meargă şi o să lupte şi sper să-l pună în prima linie pe front!

Boris: Merci mult, mamă. Dragilor, ea este mama mea.”

Poetul pare a vorbi despre un război patriotic, dar, să ne amintim şi că scria în timpul Războaielor Napoleonice (1803-1815), care poate să nu-i fi plăcut deloc. Astfel, ţiganii aleg să pună mâncarea în faţa lor, ca să aibă un motiv pentru a merge mai departe. Hotărăsc să se înarmeze corespunzător şi … sau … mai bine să fugă dacă sunt atacaţi. O altă aşa-zisă dovadă de laşitate care, totuşi, ne aminteşte de o renumită vorbă românească: “fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă,” sau de sfatul dat lui Forest Gump de către iubita sa, “Fugi, Forest, fugi!”, sau, din nou, de filmul Dragoste şi Moarte:

“Sonia: Boris, eşti un laş!

Boris: Da, dar sunt un laş militant!

Sonia: Ce sugerezi, rezistenţa pasivă?

Boris: Nu, sugerez fuga activă!”

Viziunea anti-eroică asupra războiului continuă cu, am putea spune, cele mai laşe idei ale poemului, şi anume cerşitul milei duşmanului mai puternic dacă nu se reuşeşte cu fuga, şi lupta doar cu duşmanul mai slab, dacă nici înţelegerea nici cerşitul nu funcţionează. Din nou, stereotipia negativă. Şi totuşi, am putea vedea că este un instinct natural acela de a încerca să eviţi şi să faci pace cu un duşman mai înalt şi mai mare, deci, mai puternic, şi să te simţi mult mai bine pregătit să te cerţi, dacă nu să lupţi cu unul mai mic, mai scund, mai subţire, deci mai slab, aşa cum ne demonstrează experimentul “The Alpha Male” difuzat pe National Geographic prin anul 2013. Apoi, putem considera această gândire ca fiind menită să introducă adevăratul punct de vedere al lui Ion Budai-Deleanu, care ne arată că războiul este o nebunie, iar să lupţi sau sa-i ataci pe cei pe care nici nu-i cunoşti, este cea mai mare nedreptate: “Dar cine / Este-aşa dă nebun fără măsură / Să să bage-în foc dă viu, şi doară / Minte-întreagă-având ar vrea să moară! // Pentru-ahaia nebun e hăl care / Să scoală şi dă războiu să gată / Asupra hălor dă preste mare, / Pă cari n-au vazut nice o dată/ Apoi pă-acei ucide şi strică / Cari lui nu i-au făcut nimică/” (pp. 83-84).

Nu doar că se tem şi nu sunt pregătiţi de război, dar se şi îndoiesc de bunele intenţii ale lui Vlad, considerând că el vrea doar să-i facă să moară, şi să-i prostească pe turci cu “marea” lui armată.

Curajul şi încrederea în sine par să se vadă atunci când hotărăsc cel mai bun mod de a se lupta sau de a se apăra, şi totuşi, ei doar imită şi deconstruiesc tehnici militare renumite. Aşa cum spune Boroşmândru, au în primul rând nevoie de arme bune şi fiecare trebuie să fie îmbrăcaţi în fier din cap până-n picioare, ca să nu se teamă că va fi ucis, ci să fie curajos precum cavalerii în armuri. Şi trebuie să aibă o sabie bună în mâna dreaptă şi o suliţă în stânga, să poată înţepa duşmanul cu suliţa şi să-l taie cu sabia. Au nevoie şi de un lanţ ca să tragă duşmanul spre tabăra lor. O obiecţie legitimă la această soluţie vine de la Cocon Erudiţian, unul dintre personajele notelor de subsol, care recunoaşte în luptele persane împotriva grecilor elemente precum lanţurile, dar care spune despre armuri: “de o parte n-ar fi lucru rău, însă este lucru care mai mult ar strica la războiu, decât ar ajuta, căci oamenii aşa îmbrăcaţi nice s-ar putea clăti din loc” (p. 89).

Părerea lui Dondul, lingurarul, este să sape gropi adânci pentru ca turcii să cadă în ele ca lupii când merg la vânat. Ar trebui să acopere gropile cu frunze, paie şi nuiele, un mod tătărăsc, de data aceasta, de a se apăra, conform lui Erudiţian, şi aş zice eu şi unul românesc, dacă ne gândim puţin la finalul poveştii Capra cu trei iezi.

Curajul îi părăseşte pe toţi când cred că turcii sunt pe aproape. Ţipă, plâng, caută o scăpare. Aleargă la cel mai des tufiş pe care-l văd, se înghesuie şi îşi ascund capetele să nu-i vadă pe turci când vin şi îi omoară. Se pare că teoria e una şi practica e alta. Ceva între americănescul “Nu panicaţi! E ok să panicaţi!” şi replica din filmul lui Woody Allen: “Dumnezeu ne-a dat un test. Mda, de ce nu ne-a dat un test scris?” sau ceva de genul MASH: “Eşti sigur că avem nevoie de toate cele patru cauciucuri?” Este realitatea războiului vs teoria curajului atunci când habar nu ai la ce să te aştepţi. Aşa cum spune Căpitan Păţitul, “Lesne-i a grăi de după cuptoriu şi din ungheţ! Dar ian’ să mergi odată la războiu! Atuncia vezi tot câte zece în loc de unu” (p. 171).

Speriaţi de moarte, ţiganii aleg să se predea şi cerşesc mila, un fel de soluţie diplomatică, poate, învăluită în laşitate? Turcii îi insultă şi pretind că vor să-i pedepsească, omorând bărbaţii şi luând în sclavie femeile şi copiii.

Ţiganii leşină, ţipă, plâng. Doar unul decide să păşască în faţă, face o plecăciune şi îi imploră pe turci să le cruţe vieţile pentru că au fost obligaţi de Vlad Vodă să folosească armele ca să evite o soartă mai rea, aceea de sclavi. Un act de laşitate, de lipsă de loialitate faţă de Vlad Vodă, un stereotip negativ perfect. Sau, poate, felul lui Budai-Deleanu de a spune “Ăsta nu este războiul nostru, ce cautăm noi aici?” Aşa cum le răspunde Neicu turcilor, “Dar’ viţa noastră ţigănească / Cu toată lumea trăieşte-n pace / Şi zieu că bătălia nu-i place” (p. 174).

Respiră toţi uşurati şi prind din nou curaj atunci când unul dintre ei, Răzvan, îl recunoaşte pe Vlad Vodă în persoana Sultanului. Acesta râde şi îi ceartă pentru că nu s-au luptat cum se cuvine şi l-au insultat în faţa turcilor, de frică să nu fie omorâţi. Totuşi, Vlad Vodă, adevăratul erou, continuă să aibă nevoie de ei, sau cel puţin, să se facă, pentru a-şi ajuta armata în lupta. Aş spune că putem vedea aici nevoia stăpânului alb de sclavul său pentru a se defini pe sine ca personajul mai bun, ca şi în literatura americană. El îi numeşte “curajoase rămăşiţe egiptene”, faraoni, eroi, “mândră colonie ţigănească” şi îi sfătuieşte să avanseze la statutul de ţărani români, ecou clar al politicilor Mariei Tereza de sedentarizare a ţiganilor, şi, bineînţeles, standardul acceptat de civilizaţie românească. Fiind stăpânul cel bun, spre deosebire de turci, stăpânii răi şi pentru români şi aici pentru ţigani, Vlad Vodă le ţine un discurs, unul cu insulte, dar un discurs şi nu o pedeapsă ca atare. Aici am putea să ne întrebăm: cum ar fi arătat o bătălie ca la carte între ţigani şi Vlad Vodă, “turcul”? I-ar fi omorât ţiganii pe soldaţii lui Vodă? Soldaţii lui Vodă i-ar fi omorât pe ţigani? Sau nimeni nu ar fi fost rănit şi Vlad şi-ar fi dezvăluit adevărata identitate şi le-ar fi spus că au fost testaţi?

Răspunsul ţiganilor este, la început, acela de a respira uşuraţi: slavă Domnului, nimeni nu vrea să-i omoare, aşa că îşi recapătă curajul şi încrederea şi bucuria. Iar Neicul îi cere iertare lui Vlad, reproşându-i, în acelaşi timp, felul neinspirat de a-i testa: “Dar’ totuş’ socotind pe dreptate,/ Zieu! Nu să cădea mării-tale/ Să ne bagi atâta frică-în spate / Cu cele blăstămate cealmale [turbane]!… / Asta (Dumnezieu să te trăiască) / Zieu că nu fu glumă ţigănească!” (p. 174) Aş spune că, din perspectiva lui Budai-Deleanu, ambele părţi greşiseră: ţiganii, pentru că au fost laşi, Vlad pentru că i-a păcălit. Totuşi, nici Vlad nu va fi complet favorizat de poet, pentru că va încerca să-i păcălească la fel şi pe turci, o idee care aproape că îl face să se sinucidă când se teme că a fost descoperit.

Pe de altă parte, cum putea cineva deosebi un român de un turc, daca nu prin îmbrăcăminte? Cum poate cineva să definească aici personajul literar român, când aceştia arată, de fapt, la fel?

Acum că pericolul a trecut, ţiganii sunt surprinşi de propria teamă, se simt plini de curaj şi dornici de luptă. Doar că nu e nici un duşman de faţă, nici român, nici turc. Ei arată din nou cum teoriile despre război se dovedesc inutile când sunt comparate cu realitatea, atunci când îi văd pe adevaraţii turci şi se sperie iar de moarte. Ideea salvatoare vine acum de la Tandaler, căruia nu-i păsa deloc de Vodă, şi care se dorea lider. De data aceasta, ia turcii drept români. Având în vedere experienţa anterioară, încurajaţi de ideea de a-şi vedea din nou stăpânul, pe de-o parte, şi supăraţi, poate, pe păcaleală, pe de altă parte, aceştia pun mâna pe arme şi se luptă cu armata română. O situaţie paradoxală: să ai curaj să te lupţi cu duşmanul doar pentru că crezi că este prietenul tău. Să fie vorba de frustrare pentru că au fost păcăliţi, să fie curajul familiarităţii, sau revolta împotriva stăpânului direct, care le afectează direct viaţa, în locul posibilului stăpân distant, care nu le-a greşit cu nimic, şi despre care nu ştiu nimic? Aşa că, aproape fără să ştie, ţiganii îi atacă chiar pe adevarăţii turci, şi chiar reuşesc să-i sperie, dar renunţă îndată să-i urmărească şi se întorc acasă fericiţi de victoria lor asupra armatei române.

O desfăşurare ironică şi paradoxală a războiului: ţiganii nu ştiu cu cine se luptă, dar sunt mulţumiţi că au răzbunat farsa făcută de Vodă. Norocul şi întâmplarea sunt explicaţiile poetului pentru succesul ţiganilor, şi, de ce nu, pentru succes în general. Desigur, Vodă chiar alungase armata turcă. Pe scurt, nimic nu este ce pare a fi. “Bine să zice: cui vra norocul,/ Si durmind îi cade piara-în gură! / A norocului fu ş-aici jocul, / Însă ţiganii nu percepură. / Tocma când Omar era să vie / Să-împresoare biata ţigănie // Vlad Vodă cu garda sa voinică / Fără veste eşind îl năvale, / Multe sute-i taie şi dimică/ Strâmtorându-l într-o îngustă vale / Ş-abea sângur Omar cu puţine / Au putut scăpa gloate păgâne” (p. 182).

Istorie patriotică românească standard, cu conducătorul român ca erou. Voia să-i ferească pe ţigani de turci? Voia să folosească în felul acesta armata ţigănească? Vrea Budai-Deleanu pur şi simplu să contrasteze cele două tabere / personaje? Ţiganii sunt curajoşi şi de ajutor fără să o ştie sau să o dorească, românii sunt curajoşi prin conştiinţă şi definiţie. Totuşi, în final, la ce vor folosi toate astea?

Când nevoia lor de bază, hrana, este satisfăcută, ţiganii îi aud pe turci din nou, şi din nou se sperie. Totuşi, de data aceasta, şi probabil încurajaţi de victoria anterioară asupra românilor, şi cu siguranţă în lipsa oricărei alte variante, Tandaler alege să-i conducă în bătălie şi fie să câştige, fie să moară în război, în loc să moară de foame şi de sete. Deci, alegem moartea onorabilă şi patriotismul sau eroismul atunci când nu mai avem de ales. Situaţii similare avem şi in MASH: Hawkeye ia pistolul şi face pe eroul doar când este sub un asediu, nu mai există mâncare şi este prea obosit să-i mai pese de ceva. Eroismul, adică, nu este o stare naturală pentru nici un om sănătos la minte, ci una artificială şi provocată.

Teama şi pura întâmplare definesc eroismul şi în Dragoste si Moarte, unde Boris ajunge din greşeală în ţeava unui tun şi este proiectat peste cortul francezilor, pe care îi face astfel să se predea, iar el devine erou.

Diavolul şi întâmplarea aduc o turmă de porci sălbatici, noaptea, în tabăra ţiganilor, în căutarea hranei, speriindu-i de moarte. Ba mai rău, un urs, speriat de porcii sălbatici, încearcă să se suie într-un copac, şi dă de Papuc pe care îl scalpează iar apoi îl ia în braţe pe Şuvel. Curajoşi dar speriaţi de moarte, ţiganii îşi urmează sigurul lider militar, pe Tandaler, şi încep să se lupte cu duşmanul cu ochii închişi, ca să nu-l vadă. Lupta continuă în stil Don Quijote, unde Don Quijote vedea bărbaţi, iar Sancho Panza mori de vânt, care până la urmă îl înving pe Don Quijote. Aici, ţiganii noştri sunt puşi la pământ de o turmă de porci mânaţi de Diavol. Acum, bieţii ţigani speriaţi văd călăreţi turci acolo unde poetul vede porci, dar nu orice porci, ci porci ai Diavolului. Am putea interpreta scena fie ca pe o relativitate a cunoaşterii, nu ştim exact cine a văzut adevărul, sau ca pe o confuzie nu atât de exagerată, dacă ne gândim la un experiment psihologic care dovedea prin anul 2013 cum creierul oferă informaţie minimă, doar cât să te facă să înţelegi despre ce este vorba. Adică ţiganii vedeau doar “pericol” în noaptea aceea.

Din fericire, porcii se sperie şi fug, aşa că ţiganii deschid ochii şi, văzându-i de departe cred, din nou, că au alungat duşmanul. Speriaţi de moarte dar uşuraţi, evită să facă focul şi astfel, se culcă fără să mănânce. Nici unul nu a murit în bătălie, doar şapte au fost răniţi. Şi, ca de obicei, vine şi explicaţia: când ţiganii se duseseră în pădure, ajunseseră în locul unde turcii fuseseră cu adevărat învinşi de armata lui Vlad. Şi, bineînţeles, cred că victoria fusese a lor. O continuare, aş spune, a modelului “lucrurile nu sunt ce par a fi” al lui Budai-Deleanu. Şi, au din nou noroc: găsesc toată mâncarea lăsată de turci. Aşa că războiul ţiganilor împotriva turcilor se termina cu mâncare din belşug, fericire şi bucurie, cu o mare petrecere şi cu nunta lui Parpanghel cu Romica.