MINI RECENZIE A CĂRŢII TEAM OF RIVALS. THE POLITICAL GENIUS OF ABRAHAM LINCOLN [ECHIPA DE RIVALI. GENIUL POLITIC AL LUI ABRAHAM LINCOLN], scrisă de Doris Kearns Goodwin, şi publicată în anul 2006 de editura Penguin Books.

Mini recenzie – varianta sonora

Veche, dar bună, dacă un produs al anului 2006 poate fi considerat vechi, cartea scriitoarei Doris Kearns Goodwin a câştigat premiul Gilder Lehrman Lincoln Prize, premiul Societăţii pentru Istorie din New York şi a fost una dintre finalistele pentru premiul Cercului Naţional al Criticilor de Carte şi pentru cel al Los Angeles Times.

O carte de 1500 de pagini, Team of Rivals are o Introducere, două părţi (Partea a-I-a: “Rivalii” – 11 capitole, Partea a-II-a: “Stăpân între bărbaţi” – 15 capitole), şi un Epilog, pe lângă “Despre autor,” “Dedicaţie,” “Hărţi şi grafice,” şi aşa mai departe, toate construind o carte foarte vie, care începe cu copilaria lui Lincoln şi a echipei sale şi se termină cu asasinarea sa şi cu povestirea pe scurt a felului în care fiecare dintre coechipierii săi îşi continuă viaţa, până la moarte, ani mai tărziu. Cartea îl arată pe Lincoln bărbatul, Lincoln omul, cu sentimente, temeri, şi cu o soţie şi copii, şi pe Lincoln politicianul, Lincoln preşedintele. Un Lincoln care îşi petrece săptămâni întregi scriindu-şi discursurile, care sunt extrem de bine documentate dar şi intr-o limbă foarte clară, simplă, si cu o logică practică. El îsi tot roagă publicul să creadă în Declaraţia de Independenţa, în idealurile şi principiile ei, şi nu doreşte să pedepsească Sudul nici în ultimele săptămâni de viaţă, când Nordul câştigase clar războiul. Un război pe care Lincoln l-a urât din tot sufletul, dar pe care a trebuit neapărat să-l câştige.

Toţi colegii şi rivalii săi sunt şi politicieni şi oameni, cu familiile lor, cu scrisori, cu dialoguri, cu petreceri, cu bucurii şi cu tristeţi, totul creând o epocă plină de viaţa pentru cititor.

Cartea ne arată cat de complicată poate fi politica şi cum un adevărat lider poate să gestioneze o echipă formată din foştii săi contra-candidaţi la preşidenţia Statelor Unite – William Seward (care îi va fi cel mai bun prieten), Salmon Chase (un aboliţionist, dar în acelaşi timp un intrigant şi un personaj negativ), şi Edward Bates, oameni pe care el îi considera cei mai puternici din America, şi care veneau din medii politice diferite. Acestora li se adaugă fraţii Blair, Frank şi Montgomery, băieţi ai unui tată foarte bogat şi influent din Kentucky. Cartea analizează foarte bine şi diferenţele dintre Democraţii pro-sclavie şi Republicanii anti-sclavie (varianta de Partid Republican înfiinţat de Salmon Chase la 1854).

Vedem şi că Lincoln nu a început ca aboliţionist, ci ca un Whig-viitor Republican moderat, dornic să opreasca extinderea sclaviei spre statele din Vest, dar nu să abolească sclavia din Sud, apoi dornic să elibereze toti sclavii negri, dacă ar putea, dar şi să-i despăgubească financiar pe foştii lor stăpâni, şi să-i trimită pe negri eliberaţi înapoi în Africa lor natală. Această ultimă idee s-a schimbat după întâlnirea cu Frederick Douglass, renumitul aboliţionist afro-american şi fost sclav, la Casa Albă, pe la jumătatea sau poate spre sfârşitul Războiului Civil. Întâlnirea lor l-a convins pe Lincoln şi să aprobe înrolarea negrilor în Armata Uniunii, şi să fie plătiţi la fel cu albii.

Nu credea în egalitatea celor două rase, sau asta voia să audă publicul, mai ales cel din Illinois, unde exista o “lege specială care transforma în delict penal aducerea între graniţele statului Ilinois a ‘unei persoane cu o pătrime sânge negru, fie ea liberă sau sclavă,” şi unde negrilor şi mulatrilor li se interzicea “intrarea în stat pentru a se stabili acolo.” (p. 320)

Aşa cum ne explică autoarea:

“ ‘Primul meu impuls,’ spusese Lincoln înainte, ‘ar fi să eliberez toţi sclavii şi să-i trimit în Liberia – pământul lor natal.’ Lincoln susţinuse demult acelaşi plan neverosimil sprijinit de Edward Bates şi de Henry Clay, noţiunea de a despăgubi stăpânii de sclavi şi de a returna sclavii eliberaţi în ţara lor natală. Fără un astfel de program, spuneau ‘colonizatorii,’ albii din Sud nu ar accepta niciodată ideea emancipării. Totuşi, Lincoln luase notă de dificultăţile incredibile, şi administrative şi economice. În Sud locuiau mai mult de 3 milioane de negri, adică 35 % din populaţia întreagă a Sudului. Majoritatea covârşitoare nu îşi dorea deloc să plece în Africa, şi doar câţiva purtători de cuvânt, printre care NU se număra şi Lincoln, erau pentru deportarea forţată. Erau aici definitiv.

‘Şi atunci?’ întreba Lincoln. ‘Îi eliberăm pe toţi şi îi ţinem printre noi ca slugi? E aşa de sigur că acest lucru le îmbunătăţeşte viaţa?’ Dar odată eliberaţi, ar putea fi făcuţi ‘politic şi social, egalii noştri? Propriile mele sentimente nu concep aşa ceva; şi dacă sentimentele mele ar concepe-o, ştim bine că cele ale marii mase a albilor nu ar accepta. Dacă acest sentiment este în acord cu dreptatea şi cu o judecată raţională, nu e singura întrebare… Un sentiment universal, fie el bun sau rău, nu poate fi ignorat în linişte.’ Lincoln înţelegea ca cea mai mare provocare pentru un lider într-o societate democrată este educarea opiniei publice. ‘Cu acordul sentimentului public, nimic nu eşuează; fără el, nimic nu poate reuşi,’ spunea el. ‘Ca atare, cel care modelează sentimentul public, merge în mai mare profunzime decât cel care emite legi şi rosteşte decizii.’” (pp. 322-323).

Voi încheia această mică recenzie cu ultimele cuvinte ale lui Lincoln despre negri şi despre emancipare, cuvinte care i-au provocat asasinarea de către simpatizantul Confederat John Wilkes Booth:

“Simţea că dreptul de vot ar trebui extins negrilor – acelora care ştiau să citească şi acelora care ‘sunt soldaţi în lupta pentru cauza noastră.’ Pe de altă parte, noua Constituţie a Louisianei conţinea un număr de clauze remarcabile. Emancipa toţi sclavii din stat şi oferea ‘beneficiul şcolilor publice în mod egal şi albilor şi negrilor.’ Legislaţia statului, care îşi arătase deja bunele intenţii ratificând Amendamentul Treisprezece, avea puterea, în mod special, ‘să ofere dreptul electoral bărbaţilor de culoare.’ Ar fi trebuit să arunce la gunoi toată munca grea deja făcută, a întrebat Lincoln retoric, sau să aibă încredere că acesta era începutul unui proces care va ajunge să aibă ‘un succes total?’ (pp. 1085-1086).