O carte foarte bună despre politică, What It Took to Win a fost scrisă de Michael Kazin, simpatizant de o viaţă al partidului, profesor de istorie la Universitatea Georgetown, editor emerit al revistei Dissent, co-editor al Princeton Encyclopedia of American Political History, şi autor al câtorva cărţi: War Against War: The American Fight for Peace, 1914-1918 (2017) [Război contra război: lupta americană pentru pace, 1914-1918], American Dreamers: How the Left Changed a Nation (2011) [Visători americani: cum a schimbat stânga o naţiune], The Populist Persuasion: An American History (2017) [Tehnici populiste de convingere: o istorie americană], şi A Godly Hero: The Life of William Jennings Brian (2006) [Un erou dumnezeiesc: viaţa lui William Jennings Brian].
Cartea are o “Dedicaţie”, o “Prefaţă: pentru promovarea bunăstării generale”, un “Prolog: un mit folositor”, nouă capitole cu subcapitole, o secţiune de “Fotografii”, un “Apendix”, “Note”, “Bun de citit”, “Mulţumiri”, şi un “Index”.
Uşor de citit chiar şi de cei nespecializaţi în studii politice, What It Took to Win analizează principiile care au stat la baza Partidului Democrat în prima jumătate a secolului XIX, greşelile partidului, conflictele sale interne, câştigurile şi pierderile sale de la începuturi pâna la preşedinţia lui Joe Biden.
Din “Prefaţă” aflăm părţile negative ale Democraţilor de secol XIX, care “au dus la bun sfârşit strămutarea forţată a indienilor americani de pe pământurile lor ancestrale, au apărat sclavia şi i-au permis să se extindă, au făcut tot posibilul să saboteze Reconstrucţia, şi au construit regimul brutal ‘Jim Crow’ care a urmat [segregare rasială şi refuzarea dreptului de vot]. Au rămas în urmă şi cu susţinerea dreptului la vot al femeilor. Abia prin anii 1930 a inceput partidul să accepte, de probă, un electorat inter-rasial la nivel naţional” (loc. 55).
Apare apoi un termen cheie, şi anume “capitalismul moral”, descris întâi ca “programe menite să facă viaţa mai prosperă, sau măcar mai sigură, pentru oamenii obişnuiţi” (loc. 55), iar mai târziu ca “un sistem care echilibra protecţia dreptului de acumulare a proprietăţii, dreptului de a începe afaceri, şi a dreptului de a angaja oameni, cu o preocupare constantă faţă de bunăstarea celor cu mijloace modeste care lucrau din ce în ce mai mult pentru altcineva” (loc. 85). Ca atare, partidul a fost întotdeauna împotriva “monopolului”, adica a “puterii conjugate a elitei”, “fie că vorbim despre marile finanţe sau manufactură, fie despre o alianţă coruptă între averea privată şi funcţionarii publici” (loc. 85). De aceea, o “societate de proprietari mici, sau cel puţin un guvern care îi reglementează strict pe cei mari, şi de multe ori le cere să redistribuie partea lor de avere, de obicei prin impozitare progresivă” (loc. 95). Partidul mai atacă şi “persecuţia americanilor la locul de muncă, fie că este vorba despre condiţii proaste de lucru, despre salarii mici, angajări nesigure, interdicţia de a forma sindicate, sau orice alte insulte” (loc. 95).
“Prologul: un mit folositor” ne spune despre veneraţia partidului pentru Thomas Jefferson, deşi, aşa cum ne explică Michael Kazin, “Jefferson de fapt detesta partidele aflate în competiţie şi nu avea încredere în nimeni care dorea să le creeze” (p. 5).
Deci, cum a început acest partid? Găsim răspunsul în primul capitol, numit “Crearea Democraţiei: 1820-1848.” Un avocat auto-didact numit Martin Van Buren, care se obişnuise cu discuţiile despre politică la hanul prosper şi la cârciuma tatălui său din satul Kinderhook, din New York, în afara oraşului Albany, s-a gândit să creeze o organizaţie care să reprezinte “Poporul” împotriva oricui voia să folosească guvernul ales pentru “interesele egoiste ale câtorva” (p. 12). Şi-a început proiectul în anii 1820 şi l-a adus la deplină maturitate în anii 1840. Prima versiune a acestui partid susţinea taxele (de import) scăzute, imigrarea liberă, desfiinţarea închisorilor pentru datornici, primele uniuni muncitoreşti, şi supremaţia albilor (cf. p. 14). Pentru Democraţii din Nord, aboliţioniştii erau “băgăcioşi periculoşi în drepturile proprietarilor din agricultură” (p. 14).
Fiind o maşinărie politică, Van Buren şi partidul său erau de acord să “dea posturi publice oamenilor loiali partidului”, “pentru a fi siguri că guvernele vor acorda atenţie dorinţelor oamenilor obişnuiţi şi nu celor ale superiorilor lor din punct de vedere social” (p. 14), considerând astfel ca au o ideologie morală.
Partidul Democrat însemna plantatorii din Sud, mici fermieri din Sud, artizanii şi comercianţii din oraşele din Est şi de la graniţa din partea de Vest Mijlociu al Statelor Unite, împotriva bancherilor bogaţi şi a magnaţilor, adică împotriva fraudei şi a corupţiei. Partidul era sprijinit şi de radicalii clasei muncitoare din Manhattan si de plantatorii de la sud de linia Maxon-Dixon (Dixie).
Voturile primite în anii 1830 le-au venit de la fermierii care lucrau doar pentru uz propriu, de la negustorii care importau bunuri din Europa, de la americanii născuţi in America şi afiliaţi la bisericile episcopale, şi de catolicii născuţi în Europa.
În anii 1840, Democraţii au fost primul partid care “a atras mase de alegători, primul care a organizat regulat congrese pentru nominalizat candidaţii, primul care a organizat o reţea de ziare partizane, primul care a înfiinţat un comitet naţional şi a organizat întruniri pre-electorale, şi primul care nu doar că a acceptat pur şi simplu realitatea competiţiei dintre acest nou tip de partide, dar a şi sărbătorit-o” (p. 15). Bineînteles, aşa cum ne reaminteşte Michael Kazin, ideea lor de “supremaţie albă” însemna lupta micilor fermieri albi şi a salariaţilor albi împotriva unei elite bogate “care chipurile folosea mâinile închise la culoare pentru a dăuna perspectivelor celor mai pale” (p. 16). De aceea, pe lângă că protejau sclavia unde exista deja, mai “căutau şi să excludă negri liberi din politică” (p. 15), temându-se de competiţia cu muncitorii albi, printre care negustorii de la oraş şi manufacturierii “furnizau haine, aparatură şi bunuri de lux plantatorilor din Sud” (p. 15). În plus, Van Buren însuşi provenea dintr-o familie cu şase sclavi şi angaja sclavi deţinuţi de alţii.
Populaţia la nivel naţional crescuse cu 240% între anii 1820 şi 1850, aducând astfel posibilitatea unui număr uriaş de voturi în plus din partea multor alţi oameni obişnuiţi: şi născuţi în ţară, şi imigranţi, şi cei din statele nou create – artizani, fermieri şi antreprenori. Toate acestea însemnau şi tehnologie nouă, canale, căi ferate, presa cu aburi, şi un număr tot mai mare de persoane capabile să citească, perfecte pentru ziare şi reviste. Băncile finanţau unele întreprinderi noi şi falimentau altele. În oraşele mari noi şi în orăşelele cu fabrici au apărut sindicatele, iar New York-ul devenea locul a mii de imigranţi, de multe etnii şi confesiuni religioase, cu diferite scupuri economice.
Perioada aceasta a însemnat şi o recesiune naţională în 1819, cu artizani şi mici fermieri rămaşi datori şi riscând să ajungă la închisoare. Ca un exemplu de ‘moralitate politică’, Van Buren a reuşit să scoată în afara legii închisoarea pentru datornici din New York în 1820 şi să obţină dreptul electoral pentru toţi bărbaţii albi în 1821, rămânând să ceara “calificarea” de proprietar pentru orice bărbat negru, pentru a i se permite să voteze. Eliberarea sclavilor sau permisiunea de a vota acordată negrilor liberi i-ar fi pus în pericol ambiţia de a crea un partid capabil să câştige majorităţi în orice regiune.
O parte foarte interesantă din această carte, prezentă în toate capitolele începând cu primul, este maşinăria electorală ca atare, de la începuturi până astăzi: “o presă clar partizană, o organizaţie disciplinată, şi apeluri sentimentale, provocatoare de certuri, către un electorat neobişnuit de mare de oameni simpli” (p. 23).
Platforma electorală a primului preşedinte Democrat, Andrew Jackson, susţinea “accesul egal la bogaţie şi proprietate” (p. 29), în loc de “condiţii sociale egale pentru toţi americanii albi” (p. 29) concept îmbrăţişat de primii socialişti şi considerat utopic. Preşedintele însuşi s-a opus reînnoirii drepturilor Celei de-a Doua Bănci a Americii, a forţat strămutarea a mii de indieni Cherokee din Georgia şi a obligat Carolina de Sud să-şi revoce promisiunea solemnă de anulare a taxelor de import, adică, a acţionat înspre obţinerea supremaţiei puterii federale, supremaţia puterii personale. El şi partidul său s-au opus şi banilor sub formă de bancnote. Pentru a livra publicului ideile Partidului Democrat, Jackson a recurs la diriginţii poştelor locale, care aveau dreptul de a le trimite oamenilor pe gratis, şi astfel puteau să le pună ziare partizane şi mesaje în cutiile poştale. Un amănunt interesant aici este faptul că cele mai multe ziare din anii 1830 erau “sponsorizate şi subvenţionate de un partid politic, şi rubrica de ştiri şi cea de opinii” (p. 31).
Următorul preşedinte Democrat, Martin Van Buren însuşi, s-a opus extinderii creditului şi înmulţirii bancnotelor, dar nu a putut rezolva recesiunea economică din anul 1837, dând prea mult vina pe Bănci şi prea puţine posibilităţi de a acţiona guvernului. Din cauza ambivalenţei sale faţă de statul Texas, Van Buren a pierdut nominalizarea de către partid pentru o a doua candidatură la preşedinţie în favoarea lui James K. Polk. Acesta era de acord cu admiterea Texas-ului în uniune “şi hotărât să extindă imperiul sclaviei îndată ce îşi va începe mandatul” (p. 44). El şi-a pus prietenii stăpâni de sclavi la conducerea principalelor departamente executive şi în funcţiile cele mai înalte în stat, speriindu-i astfel pe Democraţii din Nord, precum David Wilmot din Pennsylvania, aflat la primul său mandat în Congres. Acesta a introdus un amendament “la un proiect care privea însuşirea unor fonduri pentru a fi folosite îndată după terminarea războiului din Mexic” (p. 44), amendament care cerea ca “să nu existe nici sclavie şi nici servitute fără voie în nici o parte a acestui teritoriu, cu excepţia cazurilor de infracţiuni, pentru care partea va trebui să fie întai în mod corect condamnată” (p. 45). Se temeau că sclavia se va extinde în detrimentul muncii şi a mâinilor libere, adică în detrimentul bărbatului alb şi al ţării sale.
Un ultim punct important din acest capitol este inventarea unei noi tehnici pentru a trimite alegătorii la urne, în anul 1842, una care se mai foloseşte şi astăzi, chiar dacă cu mici schimbări, după cum ne spune Michael Kazin: “William L. Marcy şi colegii săi din conducere şi-au instruit comitetele din oraşe şi districte să-şi corecteze listele de alegători, să facă rost de vorbitori care să li se adreseze oamenilor şi să bifeze numele Democraţilor buni ‘când vin şi votează’. Activiştii au fost îndemnaţi să aducă aceşti alegători ‘la urne în prima parte a zilei’, ştiind că Whig-ii vor face la fel. Comitetul a accentuat faptul că, deşi perspectivele unei victorii erau ‘îmbucurătoare’, vigilenţa era obligatorie” (p. 30).
Al doilea capitol, numit “Păstrarea republicii omului alb, 1848-1874”, vorbeşte despre Războiul Civil – înainte, în timpul şi după – şi despre senatorul Stephen A. Douglass din Illinois şi magnatul August Belmont din New York, “care se luptau să ţină organizaţia unită când majoritatea fraţilor lor din Sud încercau să o facă bucăţi şi pe ea şi pe uniune” (p. 46). Partidul producea “retorică şi politici pentru a le da speranţe şi pentru a le promova interesele doar acelor americani cu rădăcini în pământ european” (p. 47). Cei doi predicau “egalitatea albă” pentru a-i atrage pe fermierii obişnuiţi şi pe albii salariaţi. Ambii se considerau “apărători ai supremaţiei albe” (p. 47). Partidul în sine îi acuza pe “Republicanii cu o situaţie financiară bună că vor să elibereze sclavii şi să le dea locuri de muncă şi votul ca să poată să distrugă statutul fragil şi puterea bărbaţilor albi plebei şi a familiilor lor” (p. 47).
Una dintre isprăvile legislative ale lui Douglass a fost Compromisul de la 1850, prin care a fost admisă California liberă pentru a-i face pe plac Nordului, şi prin care autorităţile legale de peste tot au fost obligate să aresteze sclavii fugari, pentru a-i face pe plac Sudului – Legea Slavilor Fugari. Măsura a avut, până la urmă, efectul contrar, pentru că i-a înfuriat pe abolitioniştii din Boston şi a contrazis unul dintre principiile definitorii ale partidului, dreptul la auto-control al fiecărui stat. Gafa următoare a avut loc în timpul mandatului preşedintelui Democrat Franklin Pierce, şi a anulat, practic, echilibrul dintre state asigurat de Compromisul din Missouri de la 1820. Noua lege s-a numit “Legea Kansas-Nebraska” şi le-a permis fiecăruia dintre cele două state să aleagă dacă vor să fie sclavagiste sau libere. Forţele pro-sclavie s-au luptat cu cele anti-sclavie pentru câştigarea statului, ajungând la ceea ce s-a numit de atunci încoace “Kansasul însângerat”, conflict care a agravat şi mai mult dezbinarea dintre Nord şi Sud. Fapta lui Douglass şi rezultatul ei le-au pus capac chiar şi multor Democraţi din Nord, şi 80% dintre acei membri care fuseseră de acord cu legea au pierdut alegerile generale din anul 1854.
Apoi îl avem pe James Buchanan la 1856, care era împotriva Partidului American (American Party), sau “Nu-Ştim-Nimic” (Know-Nothings), care îi respingea pe imigranţii nou veniţi şi pe catolici, şi împotriva Partidului Republican, al cărui slogan era “Pământ liber, muncă liberă, bărbaţi liberi”. În martie, Curtea Supremă i-a declarat pe sclavi ca fiind “obiecte de proprietate” şi i-a exclus chiar şi pe negri liberi de la cetăţenie, în Dredd Scott v. Sandford. A ieşit cu scandal când s-a descoperit că Preşedintele Buchanan influenţase în secret doi judecători, iar decizia de fapt trăda “respectul mult lăudat al partidului pentru drepturile locale” (p. 55). Drept urmare, unii Democraţi de vârf, printre care David Wilmot, au părăsit partidul şi s-au mutat la Republicani. Şi mai multe scandaluri au izbucnit când s-a descoperit că administraţia mituise judecători, folosise bani din impozite pentru campanii şi îşi căptuşise buzunarele cu banii publici.
În timpul şi după Războiul Civil, partidul s-a opus confiscării proprietăţilor mai marilor Confederaţi, a denunţat Proclamaţia de Emancipare şi s-a opus tuturor amendamentelor pentru abolirea sclaviei şi pentru acordarea de drepturi negrilor liberi/ eliberaţi: votul, cetăţenia şi protecţia egală de către legile Statelor Unite. S-au contrazis între ei asupra creşterii cantităţii de bani emişi de stat dupa recesiunea de la 1867, au sprijinit Ku Klux Klan-ul, i-au intimidat pe alegătorii negri din Sud, şi au revenit la putere dupa eşecul Preşedintelui Ulysses Grant şi al Republicanilor de a reînvia economia dupa catastrofa din 1873.
Un capitol extrem de interesant în ceea ce priveşte maşinăria electorală a Partidului Democrat este cel de-al treilea, numit “Boşi Nord şi Sud, 1874-1894”. Aici aflăm că şi Repubicanii, si Democraţii, din acea vreme cumpărau voturi, îndesau mai multe tichete în urne, şi închideau zonele cu cabine de vot care îi favorizau pe rivalii lor. Şi mai aflăm şi despre constituţii noi ale statelor din Sud care le luau votul celor mai mulţi afro-americani. Centrul Tammany din New York, sau “Tigrul Tammany”, valabil pana în anii 1930 şi în San Francisco, Albany, Chicago, şi Pittsburg, era “un simbol al încrederii în sine şi al autorităţii” şi “o metaforă pentru conducerea de către boşii urbani de peste tot” (p. 88). Imigranţii irlandezi catolici care îşi dovedeau forţa fizică pe străzile acestor oraşe, şi împotriva diverselor găşti rivale de acolo, şi care aveau şi aptitudini antreprenoriale, erau ajutaţi să avanseze in ierarhia locală, până ajungeau şi ei boşi şi aveau proprii lor protejaţi. Organizaţia îi plătea pe “cei loiali să meargă din uşă-n-uşă în diverse zone şi să lucreze în centrele de vot pentru 7 dolari 50 pe zi” (p. 88). Aveau şi propriile ziare, care să-i laude pe ei şi să-i desfiinţeze pe duşmani. Au învăţat apoi, de la Partidul Muncitorilor Uniţi (United Labor Party), să deschidă cluburi unde localnicii albi puteau să primească ajutor în probleme legale, să întrebe despre vreun post, sau să participe la o petrecere unde băutura era servită gratis de organizatori. Acestea erau locuri şi pentru politică, dar şi pentru distracţie: picnicuri, excursii pentru pescuit, întâlniri pentru atletism, bowling pentru bărbaţi, jocuri de cărţi pentru femei.
Şi avem boşii din Carolina de Sud cea Puternică (Solid South Carolina), unde orice candidat la şefie trebuia să dovedească întâi că poate să supună negri. Rasiştii mai vârstnici voiau să fie “paternalişti”, bunii stăpâni mitici cu negrişorii fericiţi. Rasiştii mai tineri voiau să-i terorizeze pe negri. Primul lor bos a fost Wade Hampton al III-lea, un moşier în vârstă de 60 de ani, dintr-o familie cu mai mult de 3000 de sclavi, o plantaţie de bumbac de 12000 de pogoane si încă una de 2300 de pogoane. El a reuşit să fie la putere până la jumătatea anilor 1880, când nemulţumiri economice printre fermierii albi i-au deschis calea lui Benjamin Ryan Tilmman, proprietarul unei plantaţii de 2000 de pogoane, un om şi foarte ticălos, dar şi foarte abil, dintr-o familie cunoscută pentru cruzimea faţă de sclavii locali. Tillman a reuşit să-şi construiască imaginea unui individ simpatizant al oamenilor simpli, care astfel au fost dispuşi să-i treacă cu vederea originile destul de diferite.
Per total, aceasta a fost o perioadă a sindicatelor, a alianţelor şi a asociaţiilor între fermierii albi, între muncitorii albi din industrie, o perioadă a rasismului feroce mai ales în Sud, a vorbitorilor populişti, şi a unui preşedinte Democrat, Grover Cleveland, care a eşuat total în redresarea economiei şi nu i-a ajutat deloc pe cei sărăciti după recesiunea din 1894.
Ca cercetător al sclaviei şi al moştenirii sale, mi s-a părut fascinant să citesc cum un partid cu asemenea origini rasiste a ajuns să îl aibă drept candidat la preşedinţia Statelor Unite, după aproape două sute de ani de la începuturile sale, pe afro-americanul Barack Obama. Ca cercetător român, chiar ca cercetător european, mi s-a părut foarte interesant să văd cum multe dintre cererile de stânga din America, despre care voi vorbi în continuare – salariu minim garantat, număr maxim de ore de lucru pe zi, deţinerea de către stat a căillor ferate, a utilităţilor, a energiei hidraulice, a patrimoniului istoric, asigurarea de sănătate, învăţământ primar şi secundar public gratuit, posturi permanente pentru profesori, etc – sunt considerate lucruri de la sine înţelese în Europa.
Unul dintre cei mai importanţi preşedinţi din secolul XX, atât ca politică-alegători, cât şi ca număr de alegeri câştigate – patru -, Franklin Delano Roosevelt este analizat în Capitolul 6, “Un partid american muncitoresc? 1933-1948”, ca preşedintele care a scos clasa muncitoare americană din Marea Recesiune prin programe de ajutorare şi prin crearea de locuri de muncă. Aşa cum ne arată Michael Kazin, “pentru prima dată în istorie, majoritatea afro-americanilor din Nord a votat cu acelaşi partid ca şi aproape toţi albii din “Dixie”, unde doar foarte puţini negri puteau vota” (p. 173). În 1936, îl avem pe Arthur Wergs Mitchell, primul Democrat negru ales în Congres şi primul care a luat cuvântul la întâlnirea membrilor partidului. Nouăzeci la sută dintre negri întrebaţi au aprobat obiectivele economice ale preşedintelui.
Franklin Delano Roosevelt (FDR) a mai înţeles şi cât de folositori erau membrii sindicatelor / organizaţiilor muncitoreşti, precum Congresul Organizaţiilor Industriale (CIO) pentru extinderea majorităţii partidului. În platforma program din 1936, el a pledat pentru noul “drept de negociere colectivă şi de auto-organizare fără intervenţia angajatorilor” (p. 174). Roosevelt a împărţit corporaţiile în “bune” şi “rele”, în funcţie de acceptarea, sau respingerea, de către acestea a “sindicatelor ca agenţi legitimi” (p. 177), şi de acordarea de salarii decente membrilor lor.
Senatorul Robert Wagner (din New York) a introdus proiecte care propuneau construirea a “milioane de unităţi de locuinţe publice şi oferirea unei asigurări de sănătate fiecărui cetăţean” (p. 179). A mai cerut şi amendarea Legii Asigurărilor Sociale pentru includerea lucrătorilor domestici şi a celor de la ferme, care reprezentau două treimi dintre lucrătorii negri din Sud. Proiectul din anul 1934, prin care linşajul devenea înfracţiune federală, a fost blocat de sudişti.
Ideea de sindicate puternice mai era promovată pe atunci şi de Sidney Hillman, evreu lituanian, fost membru al facţiunii Menşevici a Partidului Social Democrat din Rusia (cf. p. 179), şi socialist în Statele Unite. Preşedinte al Fuziunii Lucrătorilor din Confecţii în 1914, el a devenit mai practic prin anii 1930, când a încercat să convingă lumea că sindicatele puternice “vor spori consumul de masă” (p. 180). Aşa cum ne explică Michael Kazin, Hillman a abandonat “Marxismul mesianic al tinereţii sale” în 1930, “în favoarea ‘realizabilului”. ‘Nu putem’, îşi sfătuia el colegii sindicalişti, ‘să distrugem casa în care locuim.’” (p. 180).
O Divizie Colorată a Consiliului Naţional Democratic a fost înfiinţată de James Aloysius Farley, pe lângă Divizia Muncii, Divizia Tineretului, şi cea Portoricana şi Spaniolă, “fiecare dintre acestea având ca sarcină curtarea unui public cheie sau menţinerea acestuia ‘în casă’” (p. 182). Totuşi, Divizia cea mai bine organizată şi mai activă a fost cea a Femeilor, deja existentă, şi care şi-a mobilizat alegătoarele prin Şcolile Democraţiei (Capitolul 5, “De femei depinde, 1920-1933”), a strâns bani şi a “pompat 80% din literatura de partid distribuită în timpul campaniei din 1936” (p. 182).
În ceea ce priveşte puterea locală, partidul avea nevoie să cultive relaţiile cu boşii catolici irlandezi, iar preşedintele putea încă să ofere “mii de posturi clientelare în agenţiile federale” (p. 183). Trebuiau să le ofere ajutor şi afro-americanilor, victime ale muncitorilor albi violenţi din Chicago.
Vedem o interzicere a muncii copiilor în anul 1934, legi pentru asigurarea unui salariu minim şi a unui număr maxim de ore de lucru, plus impozite mai mari pentru corporaţii, necesare finanţării programelor de ajutorare, în platforma program a candidaţilor George Howard Early al III-lea şi Thomas Kennedy. În 1936, vedem o cerere pentru “posturi permanente pentru profesorii din şcolile publice” (p. 184) şi încercarea Democraţilor de a-i convinge pe afro-americani să-i părăsească pe Republicani, cu ajutorul unui jurnalist negru, Robert Lee Van, care a călătorit prin toata Pennsylvania şi a promis “posturi clientelare pentru unii şi ajutoare pentru toţi cei care au nevoie” (p. 184). George Howard Early al III-lea, descendent al unei familii de Quakeri, a găzduit un banchet pentru Comitetul Democratic al Cetăţenilor Negri cu câteva zile înainte de alegeri. Un jurnalist scria, după ce Earle câştigase alegerile, că “în mai puţin de doi ani […] negri din Pennsylvania au primit mai multe posturi în guvernul local, ‘decât le-au dat Republicanii în patruzeci şi doi” (p. 184). Efortul a meritat cu siguranţă.
CIO i-a primit de la început pe muncitorii negri în sindicatele sale “şi a făcut presiune asupra Democraţilor să se manifeste caterogic pentru Drepturile Civile” (p. 185). Organizarea inter-rasială devenea şi o necesitate practică, şi o chemare ideologică. “Nucleul economiei americane” (p. 185) era făcut din oţelării, fabrici auto, centre de împachetat, fabrici de tutun, etc. În plus, Democraţii trebuiau să aibă grijă ca muncitorii negri să nu se lase tentaţi de ofertele Republicanilor de spărgători de grevă.
Mi se pare destul de interesant faptul că, deşi CIO avea activişti din Partidul Comunist şi alte grupuri radicale decise să “tranforme Democraţii într-un partid pe care se putea conta să servească interesele muncii într-o societate capitalistă” (p. 186), şi foloseau “Negru şi alb, uniţi-vă şi luptaţi” (p. 185) ca slogan pentru clasa muncitoare, Comunismul nu a reusit să ajungă, de fapt, niciodată la preşedinţia Democrată a Americii. Henry Wallace, un exemplu de candidat foarte de stânga pentru funcţia de Vice Preşedinte, a fost respins şi de Democraţii din Sud pentru că ţinea prea mult partea negrilor, dar şi de Hillman însuşi, care îl considera prea naiv în ceea ce priveşte simpatiile sale pentru Stalin.
Este interesant şi refuzul lui Roosevelt de a-şi defini partidul ca multi-rasial, pentru a nu îndepărta Sudul alb, riscând astfel să piardă o majoritate durabilă. De aceea, el a fost de acord cu “discriminarea împotriva afro-americanilor stipulată în clauzele Legii Relaţiilor de Muncă la nivel Naţional, ale Legii Asigurărilor Sociale, şi ale ‘Legii Standardelor Muncii Cinstite’”, care nu cuprindeau muncitorii de la ferme şi din casele altor oameni” (p. 187). Aşa cum susţinea Preşedintele Dies, “Ce se prescrie pentru o rasă, trebuie prescris şi pentru celelalte rase”, “şi nu poţi prescrie pentru un bărbat negru aceleaşi salarii ca pentru unul alb” (p. 187).
O armă politică folosită pe atunci de conservatori era acuzarea Democraţilor ne-rasişti de legături cu Partidul Comunist. Iar un sondaj Gallup din 1938 a găsit că “majoritatea americanilor nu dorea ca administraţia să o ia spre stânga” (p. 188). Platorma program a Democraţilor din anul 1940 dorea, din nou, “să încurajeze libertatea esenţială, demnitatea şi şansele muncitorului american”, să-i asigure “câştiguri mai mari, operativitate industrială, unitate naţională şi apărare naţională” (p. 189).
Anii 1960 îl aduc pe Preşedintele John Fitzgerald Kennedy, cel care a câştigat Casa Albă şi a pierdut pe drum voturile majorităţii alegătorilor albi. După cum ne spune Michael Kazin, partidului îi lipsea un mesaj de reformă economică făcut să atragă o majoritate a clasei muncitoare, mai ales pentru că cei mai importanţi bărbaţi din jurul lui Kennedy erau simpatizanţi ai clasei lor de persoane cu educaţie universitară şi nu ai muncitorilor albi fără studii superioare. Ei doreau o “nobleţe democratică”, “menită să le îmbunătăţească americanilor calitatea vieţii, nu doar să îi ajute să cumpere o casă şi mai mare, pe care s-o umple cu şi mai multe lucruri” (p. 227).
Şi AFL (Federaţia Americană a Muncii)-CIO şi Uniunea Muncitorilor Auto (UAW) au făcut lobby puternic pentru punerea în aplicare a programelor menite să îi ajute pe afro-americani si nu numai: Legea Drepturilor Civile şi a Dreptului la Vot, programul anti-sărăcie, ajutor pentru învăţământ, Medicare şi Medicaid. Segregarea în toate spaţiile publice şi discriminarea de sex şi rasă la angajare şi în învăţământ au fost scoase în afara legii după asasinarea lui Kennedy.
Astfel că, de la un partid care apăra cândva supremaţia albă, Democraţii au ajuns să reprezinte, prin 1969, electoratul cel mai divers demografic din istoria SUA (Capitolul 8, “Al cui este partidul? 1969-1994”): femei, LGBTQ, hispanici, indieni americani, şi afro-americani, fiecare grup sprijinind lobby-urile celorlalte grupuri, dar fără un program sau o identitate comune. Partidul a pierdut toate cursele electorale în afara celei din 1976. Din păcate, Jimmy Carter s-a dovedit dezamăgire totală.
Tinerii intelectuali liberali de toate culorile cu educaţie universitară i-au inlocuit treptat pe muncitorii americani albi din clasele de jos şi de mijloc, care au devenit tot mai conservatori, adică Republicani. Astfel că Democraţii au trecut la programe de “Discriminare Pozitivă” (Affirmative Action) ca să includă mai multe femei, afro-americani şi hispanici. Iar cei dornici să fie nominalizaţi de partid drept candidaţi la alegerile prezidenţiale au trebuit să-şi organizeze campanii moderne, şi scumpe, şi “high-tech”, în lupta pentru “acţiuni pe piaţa politică” (p. 249), dar fără să aibă neapărat sprijinul financiar primit de Republicani. În anii 1970, o astfel de campanie presupunea consultanţi bine plătiţi, creatori de sondaje şi analişti, organizatori pe teren, televiziune, mai târziu e-mailuri şi noile media, şi costa cam 340 de milioane de dolari între anii 1964 şi 1976. Candidaţii mai trebuiau să-şi poată atrage alegătorii şi prin intermediul ecranului, ajungându-se astfel la “o politică a celebrităţilor, a influenţei excesive a presei, a cluburilor politice stil abonament prin poştă….a unui interes crescut pentru personalităţi şi a unui interes mai scăzut pentru politică” (p. 250).
Populaţia s-a schimbat iar, aşa cum ne arată capitolul final, “Cosmpoliţi în căutarea unei noi majorităţi, 1994-2020”. Astfel că, pe la jumătatea anilor 1990, Sudul Profund a început să voteze cu Republicanii, total invers decât în secolul XIX. Mecanizarea minelor in Virginia de Vest a însemnat şomaj masiv, care a dus la dependenţă de droguri şi la sinucideri. Al doilea cel mai sărac stat din ţară şi unul dintre cele mai albe s-a dus să-şi găsească liniştea şi îndrumarea în bisericile evagheliste, unde lumea a aflat că Republicanii erau buni pentru că apărau valorile familiei şi dreptul la viaţă, iar Democraţii erau răi pentru că voiau să interzică mineritul cărbunelui – activiştii de mediu – “şi să pună evanghelia falsă a multiculturalismului în locul cuvântului lui Dumnezeu” (p. 283). Astfel că o regiune tradiţional Democrată a devenit Republicană. În acelaşi timp, zone iniţial albe din California au fost părăsite de albi când au început să dispară manufacturile şi producţia de petrol. Zeci de mii de muncitori bine plătiţi au fost concediaţi şi au plecat în Vest să-şi găsească de lucru. În locul lor, a apărut şi prosperă industria “high-tech” “curată” din punct de vedere al mediul inconjurător, şi s-au mutat acolo oameni din Asia de Est şi de Sud, negri şi mexicani. Renumita Silicon Valley a angajat bărbaţi şi femei cu educaţie universitară şi gusturi opuse normelor sociale stabilite (counter-culture). Astfel că o regiune tradiţional Republicană a devenit Democrată.
Primul preşedinte negru, Barak Obama, născut în Hawaii, dintr-o mamă albă (antropolog, din Kansas), şi un tată negru, (economist guvernamental în Kenia), “a fost primul cu doi părinţi cu studii universitare şi, ca şi băiatul lor, cu cariere profesioanale şi politice” (p. 301). Întâi ca organizator comunitar în unele zone din Chicago definite de şomaj, el era de acord cu “perspectiva morală, de clasă” (p. 299), pe care încerca să o aplice în teorie şi în practică. În 1992, într-un manuscris la care a colaborat cu amicul lui, Rob Fisher, Obama susţinea “schimbarea structurală, de lungă durată, care ar putea termina cu situaţia perdantă pentru toţi, care îi pune pe negri fără putere [împotriva] albilor cu doar puţin mai multă putere” (p. 300). Şi-a schimbat apoi stilul în timpul campaniei pentru Senat din 2004, într-un discurs în plen susţinut la Convenţia Democratică Naţională: “Nu există o Americă liberală şi una conservatoare – există doar Statele Unite ale Americii” (p. 300). Dorea reînvierea partizanatului patriotic “fără să sugereze ce ar putea să realizeze aceasta unitate a sentimentului în situaţia improbabilă în care chiar s-ar întâmpla” (p. 300), în cuvintele lui Michael Kazin. S-a mai opus şi Razboiului din Irak. Iar în 2008, nici un liberal nu se mai îndoia de puterile lui Obama de a schimba naţiunea. Putem, deci, înţelege cum “faptul că primul preşedinte afro-american aparţinea unui partid care, în cea mai mare parte a istoriei sale predicase şi practicase explicit supremaţia albă, conferea victoriei lui Obama un spirit de mântuire. În afara Sudului, chiar a câştigat o majoritate a voturilor albilor” (p. 300). Bineînţeles, el nu a reuşit să obţină uniunea pentru care pledase. Din lipsa talentului personal, dar şi pentru că Republicanii nu aveau nici un interes pentru un astfel de consens. Defectele sale majore par să fi fost “o încredere naivă în puterea personală de convingere” combinată cu “neputinţa de a obţine sprijin public pentru măsurile luate de el şi de Congresul Democratic pentru restaurarea prosperităţii” (p. 301). Şomajul era în creştere, la fel şi confiscările caselor de către Bănci, dar Obama nu făcea mari eforturi pentru a le explica oamenilor cum îi vor ajuta Legea Recuperării şi Reinvestirii şi “salvarea marilor companii auto, pe care tocmai le semnase” (p. 301). Aşadar, celor două defecte mai sus menţionate li se mai adaugă şi lipsa unei comunicări corespunzătoare. Nici nu i-a atacat pe bancherii care provocaseră criza din 2008, sau pe Republicanii din spatele lor. Ca elemente pozitive, avem: “planul pentru stimularea economiei, Legea Asigurării Medicale Accesibile (‘Obamacare’), reglementarea Dodd-Franck a marilor finanţe, şi începuturile unui efort serios de a împiedica şi inversa direcţia încălzirii globale” (p. 302). ‘Obamacare’ a avut şi efecte politice: i-a făcut pe Democraţi să îmbrătişeze un principiu pe care “toate partidele de masă din alte ţări industriale îl considerau demult ca fiind de la sine-înţeles” (p. 314).
Ca senator, tânărul Joe Biden (Delaware, 1972), a fost ales ca fiind critic al Războiului din Vietnam şi “campion al cererilor negrilor” (p. 272). Totuşi, el a respins curând după aceea “desegregarea şcolilor publice prin transportul elevilor cu autobuzele prin cartiere pentru obţinerea echilibrului rasial, desegregare ordonată de tribunal”, şi “identitatea de ‘liberal’” (p. 272). El îi sfătuia pe Democraţi în anii 1980 să nu se teamă să “modifice programele de construit locuinţe”, sau “chiar progresul drepturilor civile”, dacă speră să mai “guverneze iar ţara” (p. 272). A fost votat din nou, dupa 48 de ani, de mulţi Democraţi, ca fiind “alegerea cea mai sigură, mai bine cunoscută, mai pasabilă, în locul celui care se lupta pentru propuneri ca Medicare pentru toţi şi Green New Deal, care aveau potenţialul de a le transforma vieţile şi naţiunea” [Bernie Sanders] (p. 313], în lupta lor disperată împotriva lui Donald Trump. În campania sa, Biden a pledat pentru “legi ale muncii mai puternice şi un codice de impozite prin care să fie răsplătită clasa mijlocie” (p. 313). Totuşi, îi lipsea o viziune mai amplă, pe care n-o aveau, de altfel, nici concurenţii săi în lupta pentru nominalizare: Elizabeth Warren şi Kamala Harris. Iar dorinţa Democraţilor de a ridica standardele de viaţă ale muncitorilor şi de a umili, în acelaşi timp, marile corporaţii, s-a dovedit destul de problematică. Asa cum susţine Michael Kazin, putem critica giganţi precum Walmart sau Amazon pentru că îşi fac propriile reguli, pentru că îşi plătesc prost angajaţii, şi pentru că refuză să accepte sindicatele, dar e puţin probabil ca partidul să atragă mulţi alegători dacă aceştia vor trebui să platească mai mult şi să caute mai mult pentru “ceea ce voiau sau aveau nevoie să cumpere de la o pleiadă de firme mai micuţe din aceeaşi industrie” (p. 314). Putem să aflăm câte ceva şi despre demografia alegătorilor din 2020: “absolvenţi de universităţi de toate rasele din marile metropole”, “muncitori negri şi hispanici”, locuitori ai “zonelor prospere, chiar dacă inegale, ale tehnologiei de ultima oră şi ale finanţelor” (p. 315), precum şi celelalte categorii sociale care au definit “Democraţia” incepând din anii 1970 – femei, LGBTQ, şi indieni americani. În timp ce sectoarele agricol şi manufacturier, la fel ca mineritul, din zone rurale sau urbane albe, erau (şi încă sunt) suficient de numeroase ca număr de alegători pentru a menţine Republicanii în competiţie (sau chiar la vârf).
Ce mai constată Michael Kazin este că, fără renumitele lor maşinării politice care să ofere posturi clientelare şi să răsplătaescă loialitatea la nivel local şi statal, Democraţii au fost nevoiţi să recurgă la voluntarii devotaţi, al căror număr a crescut şi a scăzut. Pe lângă asta, şi uşurinţa cu care candidaţii pot folosi tehnologia pentru a intra în contact direct cu alegătorii a ajutat la slăbirea structurilor partidului. Consiliul Naţional Democratic s-a transformat în iniţiale ca DCCC, DSCC, şi DLCC, care “au ascuns munca a mii de manageri, consultanţi, agenţi de publicitate, programatori şi agenţi electorali, care îi serveau pe candidaţii la Camera Reprezentanţilor, la Senat, şi la conducerea statelor, ale căror ambiţii le depăşeau de multe ori talentul politic” (p. 317). Partidul s-a mai asigurat şi că susţine dreptul la avort, căsătoriile între persoane de acelaşi sex, şi justiţia rasială, dar pare să fi pierdut contactul cu cei mai săraci din ţară pentru care “este mai puţin importantă găsirea de soluţii pentru inegalitatea economică, condamnată în mod ritual de candidaţii lor” (p. 217).
De aceea, argumentează Michael Kazin la sfârşitul cărţii, activiştii, candidaţii şi funcţionarii de stat ar trebui “să-şi discute divergenţele fără ca una dintre părţi să o denunţe sau să încerce să o purifice pe cealaltă” şi, “aşa cum Republicanii nu s-ar putea numi ‘Partidul creştin’ dacă nu ar avea de partea lor mii de biserici evangheliste, aşa nici Democraţii nu vor deveni un ‘partid al clasei muncitoare’ sau un adevărat ‘partid al oamenilor’ dacă nu ajută să se construiască, şi dacă nu susţin instituţii puternice prin care americanii obişnuiţi să devină forţe puternice într-o coaliţie mai amplă” (p. 320).
Home | Discussing Slavery: Conferences, articles, book reviews 
Leave a comment